| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
La ce e bună o instituție în Româniade Nicolae PRELIPECEANUAcest articol nu este unul politic, deși din titlu așa ar putea rezulta. Orice referire la politică nu este, însă, întâmplătoare, deoarece ea, politica, determină multe disfuncționalități care se reflectă ulterior în cultură și civilizație. De obicei se spune că e invers, că nivelul de cultură și cel de civilizație al unei societăți determină nivelul clasei sale politice. Așa este, dar trebuie să fim de acord că există și reflexul invers, feed-back-ul firesc. Citeam într-o seară pe soclul statuii lui Vasile Lascăr un program absolut uimitor și fantezist chiar pentru cetățenii aceleiași țări cu aceea a modelului statuii, voi cita din memorie: am voit să fac din administrație o a doua magistratură. Oameni ca Vasile Lascăr, ministrul liberal de interne care a promovat, cum se spune azi, prima lege organică a poliției române, având ca model legislația din Franța, Germania, Austria și Belgia (ca să vezi, și pe vremea aceea, anul 1903, tot Uniunea Europeană ne era model!), sunt foarte rari astăzi. Spun rari ca să previn o nedreptate făcută cuiva invizibil, pentru că despre vizibili nu prea poate fi vorba. Admițând, însă, că ar exista vreunul care încearcă să facă dintr-o înjghebare șchioapă o instituție, n-am spus o magistratură, el ar fi urgent descurajat de toți ceilalți, egali lui, superiori și, mai ales, inferiori; la scara ierarhică a oricărei așa zise instituții mă gândesc. La noi se perpetuează o civilizație pre-europeană a avantajului personal înainte de toate și împotriva a toate celelalte scopuri pe care le-ar putea avea o instituție. La noi, toată lumea are salariul prea mic. E drept, nu e de nivelul celor din țările Uniunii Europene. Dar tot atât de adevărat este și că dimensiunile salariale urmează întocmai performanța economică a întregii societăți, luată global. O minimă solidaritate cu ceilalți ar schimba comportamentul fiecăruia. Dar asta cere cultură sau măcar un grad mai ridicat de civilizație al societății în general și al individului în special. În România, când o persoană se angajează undeva o face în scopul de a-și câștiga pâinea. Se spune „o pâine cinstită”. Primul gând al oricui aflat în această situație știți foarte bine care este. Acela de a fenta cât mai eficient treaba și a-și majora astfel venitul, chiar dacă nu nominal, dar în orice caz, pe cel real. Și atunci, este asta o „pâine cinstită”? Căci, dacă pentru infima, recunosc, sumă de 500 de lei noi nu faci nimic acolo unde te-ai angajat, evident că ai un salariu foarte mare. 500 de lei noi pentru nimic e foarte bine. 500 de lei noi pentru ceva care în altă parte se plătește cu 200 de lei noi e iarăși foarte bine și trebuie ținut cu dinții de un asemenea venit fix, pentru că în timpul cât nu faci nimic pentru el poți, în schimb, face ceva pentru vreo altă sumă, egală sau chiar mai mare decât aceasta. E un fel de șmecherie românească pe care o recunoaștem peste tot, în toate domeniile de activitate. Folosesc o expresie de pe vremuri pentru că mentalitatea e contemporană cu expresia, dacă nu cumva o fi chiar mai veche. Ce are a face toată povestea asta despre salarii și angajați chiulangii de profesie cu cultura? mă veți întreba pe bună dreptate. Iar eu vă voi răspunde, tot pe bună dreptate, că are, că face parte din civilizația noastră, că ține în loc și mersul culturii, precum și pe cel al economiei naționale. Noi ne-am obișnuit să separăm cultura, literatura, de orice reziduu al vieții sociale, astfel încât am ajuns cu toții, cei de pe acest versant al lumii, să fim desprinși de lumea dezlănțuită, de aceea care până la urmă ne sancționează fără să clipească, fără să se înduioșeze de valoarea noastră de scriitori, de gânditori pe care să nu-i atingi cu o floare. Până nu de mult și cred că o să mai auzim încă, puteam asista la văicărelile scriitorilor că nu sunt ajutați, că mor de foame. Ca și cum societatea le-ar fi datoare cu ceva, în afara prețului pe care orice cumpărător, dacă există așa ceva, îl plătește pe o carte, pe un bilet la teatru sau la un concert la Ateneu. Și chiar plata acestuia rămâne la latitudinea celuilalt. Stilul cerșetor cu ștaif, dar de fapt fără nici un ștaif, l-au învățat/moștenit colegii noștri de la comuniști, care dădeau de înțeles, în mod interesat, perfid, că scriitorii și artiștii trebuie să fie asistați de societate, mai mult decât orice alt cetățean. În afară, firește, de aceia și mai apropiați partidului. Perfidia se vădea în partea a doua a afirmației, și anume că, în fond, scriitorii sunt niște activiști ai partidului. Desigur, la cel unic se refereau documentele diverselor plenare și congrese care inculcau temeinic în mintea unor oameni dotați cu ceva talent sau pur și simplu veleitari, ideea că, dacă vor juca sau vor scrie cum trebuie și mai ales ce trebuie, partidul, adică țara, adică „tovarășu”, or să aibă grijă de ei și de viitorul lor. Ei bine, ne-am eliberat de partidul unic și mulți nu se pot desprinde de această mentalitate. Așa cum îi era greu unui funcționar sau unui muncitor care arsese gazul 20 sau 30 de ani pe un salariu de supraviețuire să accepte că a fost înșelat o viață întreagă, că s-a complăcut în această înșelătorie. E drept, nici nu avea încotro. Să încerci să aduci la viață o instituție aflată în stare de comă încă de la înființarea ei în unele cazuri și conectată la aparate este aproape imposibil altfel decât renunțând la aceia care nu se adaptează, schimbându-și mentalitatea, și apelând la oameni noi, care n-au fost, încă, poate, contaminați de mentalitatea de asistat. Încercarea se soldează cu o imensă lehamite și îți vine să-i lași în legea lor, să piară acolo, în propria-le iluzie. Și atunci, de ce să ne mirăm că politicienii români au, toți, ca prim obiectiv, propria-le prosperare și nici măcar în rândul doi pe aceea a statului și poporului pe care se îmbulzesc să-l conducă și să-l manipuleze? Ei nu sunt decât produse ale aceleiași mentalități, e drept, impostura lor nu se vinde pe sume mici, ci pe averi imense, pe care și le însușesc fără nici o remușcare, fără nici o teamă de vreo lege. Din când în când, câte unul se ridică împotriva celorlalți, arătându-i cu degetul pentru fapte pe care și el le are la pasivul său. Și atunci, vin la afirmația, riscantă, de la începutul acestor pagini, politicienii fac tot ce le stă în putință pentru a perpetua mentalitatea de asistați la cetățeni, nu doar la artiști, pentru că astfel își vor putea ei înșiși, mai azvârlind câte un oscior, mesteca în tihnă hălcile furate națiunii, în numele căreia vorbesc. Sunt și oameni, prea puțini deocamdată spre a determina o schimbare majoră în țară, în general membri ai generațiilor mai tinere, care pășesc în viață cu noua mentalitate, mai potrivită cu vremurile pe care le trăim. Dar și dintre acești mai tineri colegi, câți nu fac altceva decât să perpetueze obiceiuri ale părinților lor, se susțin în grup, indiferenți la valoarea celor care nu fac parte din coteria lor? Chiar dacă nu au încă pretenția de a fi asistați, cu timpul s-ar putea să le vină și această idee, componentă a unui întreg arsenal de proveniență obscură. În felul acesta și instituțiile sunt alterate, fiind puse să lucreze pentru ceva complet diferit, necurat, decât destinația lor de principiu. |