M-am decis să scriu despre o carte (care nu poate fi considerată drept apariţie recentă) din câteva motive care împletesc subiectivitatea şi necesitatea obiectivă. Această carte este Oů sont passés les vampires? a Ioannei Andreesco. Cartea este, de fapt, o reeditare, căci prima apariţie datează din 1997. Se scursese deja un deceniu de când Ioanna Andreescu publicase Mourir ŕ l’ombre des Carpates (Paris, Payot, 1986), lucrare care reprezintă un fel de prag al studiilor de tanatologie la noi şi despre noi.

Ultimul sfert al veacului al XX-lea impusese un fel de boicot abordării oricărei teme funerare, din, pe cât de evidente pe atât de stupide, motive politice: nimic nu poate perturba elanul omului nou aflat în plină construire a societăţii celei mai bune, fericite, avansate, luminoase, comunismul, astfel încât tanatologia românească trăieşte un fel de realitate speculară.

Prima apă a oglinzii reflecta imaginea profesorului Mihai Pop. Cu excepţia corpusului Cântecul Zorilor şi Bradului publicat de M. Kahane şi L. Georgescu Stănculeanu, în 1988, el fusese ultimul care scrisese consecvent şi substanţial despre ritualitatea funerară românească. Impusese nişte cadre teoretice, dezvoltând diferenţele pe care Brăiloiu le făcea între ritual şi ceremonial, axându-se pe inestimabila bogăţie etnografică a Olteniei de Nord şi a Transilvaniei de Sud.

A doua apă a oglinzii îl reflectă tot pe profesor, dar oarecum estompat, tutelând imaginile forte, pregnante. Acestea sunt cele ale unor etnologi străini (de la di Martino până la Cuisenier şi Kligman), care au beneficiat de îndrumarea lui în cercetările de teren efectuate în România. Şi aşa se face că, dacă etnologia românească evită delicat orice tematică funerară, aceasta devine foarte prezentă în etnologia europeană şi, prin Gail Kligman, chiar americană, în ultima parte a secolului trecut.

Acesta este climatul în care Ioanna Andreesco şi Mihaela Bacou publică prima lor carte, cea din 1986, despre o lume atât de apropiată şi paradoxal atât de îndepărtată de civilizaţia europeană modernă.

Surpriza acestui paradox persistă şi peste un deceniu, dacă luăm aminte la ce notează Genevieve Calame Griaule în prefaţa cărţii (1997) despre care ne-am propus să notăm câteva gânduri: „Elle a recueilli un grand nombre d’histoires vraies pour découvrir comment devenir vampire aujourd’hui et pour reconstituer la mise ŕ mort du monstre par la communauté villageoise. Croyances légendaires? Psychose collective? Faits divers? C’est ŕ l’exploration d’une bien étrange Europe ŕ deux pas de chez nous que nous sommes conviés de sang-froid.”

Şi acum credem că e cazul să ierarhizăm acele gânduri! Ambele cărţi ale Ioannei Andreesco au cunoscut o receptare consistentă în Franţa. La noi, doar cea din 1986 s-a bucurat de o recunoaştere pe măsura importanţei ei. Oů sont passés les vampires?, după cunoştinţa mea, şi sper să nu mă înşel compromiţător!, a avut o presă foarte discretă. Ori, eu consider că această lucrare marchează, la rândul ei, un moment de cotitură în abordarea temei. În primul rând, metodologic.

Ioanna Andreesco, în aceeaşi măsură romancier (Soleil aride, Grasset, 1972 şi Discours sentimental, Table Ronde, 1984) şi etnolog, foloseşte în structurarea materialului etnografic o metodă la limita romanescului. Dacă nesocotim faptul că preferă să nu dea numele reale ale informatorilor, care, astfel, devin un fel de personaje romaneşti, cartea ei este o colecţie de poveşti de viaţă având în centru tema strigoiului.

Metoda aceasta a fost utilizată cu succes în ultimul timp de către nume importante ale etnologiei româneşti contemporane (să o amintim doar pe Otilia Hedeşan, care preia interviurile profesorului Vasile Tudor Creţu, şi aplică această metodă, „mitizând“ personajul Baba Ruţa! şi, chiar foarte recent, reface procedeul în contextul unei cercetări în Banatul sârbesc).

Datorită faptului că preferă să nu dea numele reale ale chestionaţilor, pentru a-i proteja, susţine autoarea, cartea devine un fel de ciné-vérité, o poveste cu tentă detectivistică, bine dozată narativ şi foarte serioasă etnografic, care îşi propune să ancheteze un caz de vampirism din Balota, Mehedinţi.

În felul acesta, lucrarea are un evident caracter polemic, încercând să ridiculizeze o întreagă filmografie a vampirismului de sorginte hollywoodiană, relevând contextul cultural, profund, original, funcţional al unui ritual funerar care a organizat timp de secole raporturile existenţiale şi post-existenţiale ale comunitaţilor ţăraneşti româneşti şi care continuă să regleze pârghiile sociale ale acestora.

Cartea are zece capitole, majoritatea purtând numele personajului/ intervievatului, cu alte cuvinte, poveştile de viaţă spuse de Diana, Elena, Ciocârlia, Baba Coca, Riţa, Mara, popa, Elisabeta, soldatul, la care se adaugă un prolog şi un epilog, care încearcă să construiască plurifocal povestea lui Dodu, mortul viu, personaj excentric, în viaţă, spectaculos, în moarte.

Dincolo de convenţia quasi-picarescă, scrisoarea primită de la fiica popii din Balota, capitolele au într-un arričre-plan scenariul unei anchete de teren clasice. Astfel, primul capitol şi prologul cuprind toate informaţiile care pot contura ceea ce se numeşte pre-teren.

Celelalte conţin informaţiile obţinute de la diverşi informatori, care relatează atât faptele legate de transformarea lui Dodu, zis şi Bulgaru, în strigoi, cât şi recompunerea atmosferei satului oltenesc sub comunism, cu spaima de miliţie, cu convingerea dispariţiei tradiţiilor, cu grija etnologului de a ascunde micul magnetofon pentru a nu inhiba chestionaţii şi a nu trezi bănuielile instituţiilor statului.

Dina, prima intervievată, povesteşte cum l-a întilnit pe Dodu Bulgaru, transformat în moroi, pe uliţă la unsprezece noaptea. Capitolul debutează cu dialogul clasic dintre anchetator şi anchetat, reconstituind atmosfera de neîncredere, efortul soţiei preotului, garant al etnologului, de a o convinge pe Dina că totul este în regulă şi poate avea încredere în persoana din faţa ei. Apoi, urmează descrierea moroiului, comentariile personale ale Dinei referitoare la obiceiurile funerare, la viaţa de dincolo. Este semnificativ comentariul femeii referitor la prezenţa secretarului de partid, a directorului CAP-ului, a miliţianului, prezenţă care traduce acceptarea obiceiului, pe de o parte, dar şi dorinţa de a sufoca răspândirea veştii, pe de alta.

Elena oferă date referitoare la cum şi cine devine moroi, la comportamentul acestuia, la cum poate fi recunoscut, la specificul influenţei asupra celor ai neamului.

Ciocârlia povesteşte felul în care strigoiul poate stârpi animalele, deochea. Schimbările sociale, felul în care se construiesc casele, felul în care oamenii s-au schimbat, avariţia, goana după bunuri lumeşti sunt după ea condiţii ale transformării în strigoi. Răspunsul ei nu descrie doar un fapt etnografic, ci schimbarea unei lumi, neadaptarea oamenilor la realitate în care trăiesc, un joc continuu între esenţa tradiţiei şi aparenţa modernităţii societăţii comuniste.

Fiecare capitol aduce cu sine noi experienţe, noi întâmplări, noi comentarii. Puse cap la cap, alcătuiesc un film pitoresc.

Ioanna Andreesco completează informaţiile cu descrieri ale satului, ale împrejurimilor, ale oamenilor şi a felului lor de a se îmbrăca, de a gesticula, de a privi. Descrieri sobre, concise, pertinente, cinematografice. Totul este incavat în povestea unui sat ce trăieşte, dramatic şi neconsolat faţă de dispariţia vechiului mod de viaţă, ultimii ani ai comunismului.

Cartea ei respiră un discret parfum de post-modernitate a cercetării etnologice, a înghiţirii de către realitatea ficţionată a etnologului devenit autor, a relativizării instanţelor clasice ale etnologiei: teren, anchetator, anchetat, metodă, înregistrare, transcriere, prelucrare, iar Ioanna Andreesco pare a spune că între organizarea anchetei şi prelucrarea informaţiilor obţinute se întinde un imens câmp narativ.