Sculptura lui Dan Nica este saturată de simbolism. Autorul refuză figuratismul tocmai din cauza incapacităţii acestuia de a-i cuprinde, materializa, evidenţia discursul simbolic, pentru că el pare a considera că lumea pe care ar trebui să o reprezinte prin arta lui se revelează ca o avalanşă de simboluri. În primul rând, cuvântul. Autorul pare obsedat de misterul cuvântului, de puterea lui demiurgică şi încearcă să transpună obsesia lui în varii forme materiale, sculpturi metafore, sculpturi concept. Realizează că se situează în miezul fierbinte al unui paradox, acela de a închide în bronz litera, cuvântul, inefabilul, şi de aceea sculpturile lui devin un fel de poeme încremenite. Cochilia din carnea metalică pe care apar literele smulse de pe braţele maşinii de scris devine un organ ce lasă să se scurgă toate sunetele lumii. Esenţialitate şi primordialitate. Mister şi concreteţe. El devine paznicul cărţii, imensă povară, pe care o ţine cu greu, sprijinită pe picioare ca pe un copil drag. Amestec de figurativ şi simbolic, omul şi cartea, topesc imaginea aproape religioasă a unei comuniuni. Fiinţa descărnată, fragilă, efemeră ce ţine în braţe cartea monumentală, esenţială, copleşitoare, pare a sugera dureroasa concluzie a omului făcut de cultură, ce se stinge încercând să protejeze nemurirea culturii, înţelepciunii. Cartea este una dintre temele lui preferate. Cartea străpunsă de cheie este o invitaţie şi un spaţiu ascuns. Ca obiect, este o prezenţă abordabilă, ca realitate culturală este o invitaţie. Această statuetă ne spune că autorul este un optimist. El crede în capacitatea individului de a pătrunde înţelepciunea, de a deschide mereu căile spre lumi ascunse între coperte, de a deveni mai bun prin atingerea secretelor lumii, chiar dacă povara acestora îl copleşeşte.