Şcoala românească de etnologie, în sensul concret de academie, se află într-o situaţie paradoxală. Etnologia este o creaţie taxonomică târzie, sincretizând mai vechile domenii ale folcloristicii şi etnografiei, în încercarea de a se racorda unui discurs european.

Modelul la care se vrea joncţionată, cel francez, suporta, el însuşi, imediat după război, corecţii semnificative. Considerând etnologia o ştiinţă compromisă din cauza mezalianţelor politice, care vizau susţinerea expansiunii coloniale, intelectualii francezi optează pentru un nou tip de discurs, amplu integrator, cel al antropologiei.

Tradiţia epistemică românească leagă folcloristica de filologie, etnografia de istorie sau geografie, acea geografie umană, bine reprezentată în cultura noastră de Simion Mehedinţi, astfel încât, atunci când noua ştiinţă, etnologia, se impune, ea absoarbe disproporţionat moştenirea epistemică.

Nu se dobândeşte o ştiinţă omogenă, ci coexistenţa mai multor particularităţi (filologie, geografie, istorie, muzicologie, literatură), şi, implicit, a mai multor comportamente, la care se adaugă o indirectă concurenţă din partea sociologiei. Discursul obţinut este un mixaj metodologic şi terminologic, uneori, până la cacofonie.

Şcoala preia şi proliferează această paradigmă, adâncind şi mai mult inadecvările. Societatea, prin lipsa de ofertă pentru astfel de specialişti, o agravează, menţinând acest reflex al formaţiei derivate.

Etnografii, proveniţi din şcoli de filologie sau istorie, sau geografie îşi găsesc locul în muzee, etnologii, proveniţi din aceleaşi surse universitare, dacă au noroc, obţin o catedră sau un post în cercetare, antropologii sunt încă nişte curiozităţi exotice, concuraţi de sociologii care pot face şi munca etnologilor, atât timp cât mândria împlinirii disciplinei, şcoala gustiană, îşi trage faima din cercetarea satului. Acest bruiaj face ca şi oferta universitară să fie complicată, ambiguă.

Foarte puţine universităţi propun programe de etnologie. Acolo unde sunt, moştenesc aceleaşi trasee tradiţionale, fiind şcolarizate la facultăţi de Litere sau Istorie, cu profesori diplomaţi în filologie sau istorie, deşi domeniul acestei ştiinţe este cel social, nu cel umanist. Ca lucrurile să fie complicate până la absurd, specializarea, ca în cazul Universităţii din Bucureşti, este disimulată sub numele administrativ de Studii culturale, la Facultatea de Litere. Gest ce traduce, mai curând, o politică de adaptare din partea unei instituţii în aula căreia s-a rostit primul curs al modernităţii folcloristicii noastre (Ov. Densusianu, Folclorul. Cum trebuie înţeles, 1909), o politică de supravieţuire, de păstrare a tradiţiilor unei şcoli, a cărei identitate este pusă în pericol de aşezări şi reaşezări administrative.

Să nu uităm că profesorii acestei specializări sunt absolvenţi de Litere, cu doctorate în filologie, conducând, ei înşişi, doctorate în filologie, ca, de altfel, majoritatea specialiştilor noştri. De asemenea, cu mirare constatăm că arhitectura instituţiilor care evaluează programe şi titluri academice nu are o comisie de studii culturale independentă, ci un grup de lucru la comisia de istorie, în timp ce comisia de filologie nu are în componenţa sa niciun specialist în folcloristică sau etnologie, astfel încât cercul construit de retorica reformei Bologna nu se poate închide niciodată, creând, practic, altă pletoră de inadecvări.

Ciudat, dar întrebarea lui Densusianu poate fi repetată, uşor modificată: „Etnologia. Cum trebuie înţeleasă?”. Optăm pentru respectarea unei tradiţii epistemice, păstrând-o sub tutela filologiei, sau, sub presiunea vremurilor, impunem alte tipare, mai proprii identităţii ştiinţei noi. Se pare că nimeni nu vrea să-şi asume o responsabilitate, în acest sens, şi, astfel, bruiajul tematic, metodologic, persistă, purtând cu sine semnul unei intelectualităţi stângace, incapabilă să speculeze vremurile în favoarea ei şi să facă ordine.

Dar realitatea mai periculoasă este că această incapacitate adânceşte fisurile tectonicii ştiinţei, impunând comportamente adaptive cu urmări nebănuite, cum ar fi faptul că o tânără generaţie este crescută în aceeaşi atmosferă de inadecvare şi acum, după un sfert de veac de sincronizare a şcolii româneşti cu mediul academic occidental, fără să mai existe vreo scuză, ca în cazul generaţiei mele, de-abia ieşită din comunism, obligată să facă în străinătate o specializare pe care sistemul universitar românesc nu o oferea, atunci.

Şi aici intră în scenă programele, care oferă tinerilor cercetători burse de studiu în străinătate, un fel de şcoală paralelă, care, în loc să dinamizeze o specializare, adânceşte situaţia paradoxală în care ne aflăm, căci cercetătorul dobândeşte conştiinţa apartenenţei la un domeniu, care la el în ţară are un statut delicat, incert. În felul acesta, toată încărcătura psihică pozitivă, dată de legitimarea prin specializare se transformă într-o frustrare, alimentată de conştiinţa unei permanente ilegitimităţi.

Toată această introducere şi, totodată, meditaţie despre ştiinţa pe care o reprezentăm ne-au fost provocate de cartea Ioanei Repciuc, Religiozitate populară şi simbolism acvatic. O perspectivă socio-antropologică asupra obiceiurilor româneşti.

Primul dintre cele şase capitole ale cărţii cercetătoarei ieşence stă sub tensiunea acestor inadecvări, sugerând un inconfort intelectual evident, pe care ea încearcă să-l atenueze printr-un amplu demers de poziţionare, de delimitare, de ierarhizare al unei ştiinţe faţă de alta, al unui câmp faţă de altul, al unei tradiţii faţă de altă tradiţie ştiinţifică, al unui exerciţiu de interpretare faţă de alt exerciţiu de interpretare.

Titlul poate fi considerat atât semn al tensiunii, cât şi rezolvare a acesteia. Întâlnim aici tradiţia folclorică, concentrată în jurul unui segment social, obiceiul, devenit obiect de studiu major şi care este abordat din perspectiva cotangentă a culturii populare, sociologiei şi antropologiei culturale.

Transversalitatea demersului este provocată de statutul comportamentului religios popular, care poate caracteriza colectivităţi, obiect al sociologiei, dar şi comunităţi, obiect al antropologiei culturale. Religia, ca formă a culturii populare, adaugă şi perspectiva acestei din urmă ştiinţe. Autoarea însăşi subliniază că majoritatea materialului cules aparţine comunităţilor tradiţionale din Oltenia şi Bucovina şi că acesta reprezintă solidarizarea acelor comunităţi în jurul unor valori, reprezentate simbolic şi perpetuate încă ritualic, obiceiurile legate de cultul apei.

Cu toate acestea, simte nevoia unei lungi articulaţii compoziţionale, circa 100 de pagini din totalul de 267, în care abordează chestiuni teoretice referitoare la forme de receptare şi la necesitatea joncţiunii dintre sociologie şi antropologia culturală atunci când subiectul este religiozitatea populară. Această strategie de întărire metodologică este, în fond, o formă de legitimare, resimţită de autoare şi exprimată în primul capitol într-o formă teoretică. Nu cred că este un scop în sine, cu atât mai mult cu cât obiectul sociologic, colectivitatea, nu este determinant în cartea sa.

Observăm, însă, acelaşi traseu maxim inadecvat formativ! Absolventă de Litere, cu un doctorat în filologie, cercetător etnolog, cu extensii spre antropologie culturală, Ioana Repciuc face în cadrul unei burse post-doctorale, subiect al unui proiect naţional gestionat de CNCS, un stagiu de formare la Oxford, în cadrul Institutului de Antropologie Culturală şi Socială. Proces evident, căci, eliminând tot capitolul al doilea, rămâne o lucrare de etnologie clară, pertinentă, cu un teren elocvent, foarte bine speculat din punct de vedere cultural. În fond, autoarea face o descriere a comportamentului cultural al unor comunităţi rurale din perspectiva credinţelor acvatice. Viaţa ordonată după calendarul acvatic, ipostazele apelor, tipologia acvatică ce reiese din contextuarea mitico-rituală, funcţionalitatea credinţelor în ape (exorcizare, imersiuni, aspersiuni, binecuvântări), tipuri de religiozitate legate de receptarea apei.

Sunt peste 150 de pagini de incizii spectaculoase, de digresiuni culturale erudite, de comparaţii elocvente, care ne evidenţiază un cercetător matur. Maturitatea lui îi relevă însă şi această situaţie de două ori paradoxală, aceea a disjuncţiei dintre contextuarea temei în cadrul câmpului epistemic occidental faţă de cel românesc şi inadecvarea metodică. De fapt, lucrarea Ioanei Repciuc este un fel de „recurs la metodă”.

Concluzia ei este poate singura de bun simţ care se potriveşte unei astfel de neaşezări a ştiinţei pe care o frecventează: „Soluţia pentru remedierea acestei breşe şi pentru aprecierea existenţei veritabile în orice formă s-ar manifesta aceasta ar fi acceptarea particularităţilor propriei noastre culturi, oricât de iraţionale şi inadecvate ni s-ar părea la un moment dat” (p. 24).

Cu alte cuvinte, un proiect, câştigat la vârste ale formării intense, poate avea şi o dimensiune etică, nu doar emică, şi această dimensiune poate deveni aliatul cel mai puternic în lupta pentru legitimarea domeniului pe care îl reprezinţi, adică pentru adecvare şi modernitate, pentru responsabilitate şi perspective.