Un prieten mi-a făcut cadou zilele trecute o carte pe care am aruncat-o pe birou după ce i-am citit titlul, destul de nehotărât în ceea ce priveşte rostul ei, şi despre care am gândit binevoitor, în momentul în care o adăugam dezordinii ce caracteriza masa mea de lucru, că poate va folosi cândva. Şi a folosit mult mai devreme decât credeam eu, dar ca un fel de „madlenă” bibliografică!

Cartea se numeşte Introduction to Library Research in Anthropology, scrisă de John M. Weeks şi publicată la Westview Press, Boulder, Colorado în 1991.

La bază, este un instrument de căutare adresat cercetătorilor americani în antropologie. De fapt, partea a doua a cărţii, pe parcursul celor 18 capitole, nu face altceva decât să descrie cele mai variate unelte de cercetare ale acestui domeniu care este antropologia, de la cataloage şi biblioteci specializate până la colecţii de manuscrise, de la ghiduri tematice până la ghiduri privind cercetările de teren, de la hărţi şi atlase până la date şi baze de date electronice, de la cărţi, reviste, almanahuri, dicţionare şi enciclopedii până la teze de doctorat sau disertaţii masterale, de la rezumate şi indexuri la filme antropologice şi colecţii fotografice, de la acte ale unor asociaţii şi organizaţii de specialitate până la acte guvernamentale referitoare la acest domeniu. Într-un cuvânt, toată tradiţia antropologiei americane, monumentalizată şi protejată instituţional. Când o ştiinţă se maturizează, necesităţile paraepistemice, ca această introducere în cercetarea de bibliotecă, pe care această maturizare le generează, sunt surprinzătoare.

Şi atunci, reflex comparativ normal, m-am gândit la situaţia etnologiei româneşti.La noi, surprinzătoare sunt, pe de o parte, rămânerea în urmă şi, pe de altă parte, goana haotică după sincronizare. În această dispersie metodologico-tematico-instituţională, despre care, de altfel, am tot scris, există, însă, din fericire, şi o coerenţă strategică, pe care o regăsim în activitatea Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, condus de academician Sabina Ispas. Recuperând toate neîmplinirile istorice ale ştiinţei, Institutul a publicat în ultimul sfert de veac atlasul etnografic, corpusul de obiceiuri, tratatul de etnologie (toate apariţii singulare, unice în cultura noastră!).

Dar, purtat de gustul „madlenei” mele americane, aş dori să comentez una dintre apariţiile recente ale cercetătorilor Institutului, Bibliografia românească de etnografie şi folclor, 2001-2010, Partea I.

Bibliografia… se încadrează în strategia Institutului de a constitui un nucleu tare al ştiinţei (arhivă modernă, uşor maniabilă, lucrări fundamentale, instrumente utile cercetătorului etnolog) şi reprezintă preocuparea de un sfert de veac a Rodicăi Raliade şi, mai apoi, a unui colectiv de cercetători, condus de aceeaşi Rodica Raliade (Monica Bercovici, Mariana Ciuciu, Armand Guţă, Elena Şulea), dar, în acelaşi timp, şi una dintre preocupările majore ale Institutului dintotdeauna, marcată substanţial de un Adrian Fochi sau Ion Muşlea. De fapt, Rodica Raliade a cercetat constant, publicând secvenţial în Anuarul Institutului sau în Revista de Etnografie şi Folclor, bibliografia domeniului, începând cu 1981. Volumul de faţă reprezintă a treia secţiune decenală a bibliografiei (BREF).

Cele 16 secţiuni ale lucrării mă obligă, din nou, să mă raportez involuntar la cartea lui Weeks şi să constat un fel de presiune comună a referenţialului, care îi obligă pe autori să-şi organizeze materialul în aşa fel încât să devină un fel de oglindă a ştiinţei pe care vor să o reprezinte. BREF, aş putea spune fără teama de a greşi, face, înainte de toate, înainte de a informa, ordine. Secţiunile lucrării reflectă, practic, principalele preocupări ale etnologiei româneşti: istoria ştiinţei şi departajările teoretice dintre folcloristică, etnografie, etnologie şi antropologie culturală, subdomeniile fiecăreia dintre aceste ştiinţe (sărbători şi obiceiuri, gospodărie, aşezări, locuinţă, arhitectură populară, demografie, relaţii de rudenie, ocupaţii, alimentaţie, transporturi, artă populară, ştiinţe populare, imagologie, studii de gen).

Un capitol distinct este dedicat folclorului şi folcloristicii cu patru subcapitole elocvente, ce reliefează întreaga problematică a acestui domeniu atât de important pentru cultura noastră: lucrări cu caracter teoretic general, sinteze, antologii, eseuri, metodologie, interdisciplinaritate, colecţii, folclorul obiceiurilor, folclorul literar, folclorul copiilor.

Sunt menţionate în capitolele următoare ştiinţele conexe care alcătuiesc corolarul folcloristicii: etnomuzicologia (folclorul muzical vocal, folclorul muzical instrumental, organologia) şi etnocoreologia.

O secţiune aparte (două capitole, al şaselea şi al şaptelea) este dedicată românilor de peste graniţă şi minorităţilor etnoculturale.

Următoarele capitole conţin fie traduceri în limba română, fie probleme de etnologie străină în publicaţiile româneşti, fie etnologia românească în publicaţiile de peste hotare.

Un capitol foarte consistent şi extrem de util, mai puţin prezent în bibliografii generale este cel de-al unsprezecelea, acţiuni de conservare şi de valorificare a creaţiei populare, în care sun reflectate o multitudine de realităţi ale ştiinţei: conservarea patrimoniului, procesele de valorificare a patrimoniului material şi imaterial, în ţară şi în străinătate, instituţii care au drept substanţă cunoaşterea, prezervarea patrimoniului material şi imaterial, de la Academia Română, universităţi, institute de cercetare până la muzee, centre de conservare, biblioteci, arhive, asociaţii şi, în final, publicaţiile de specialitate.

Ultimele trei capitole sunt construite din reflectarea congreselor, conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, recenziilor şi diverselor activităţi care nu s-au putut încadra într-un capitol distinct.

Lucrarea, văzută ca o continuare firească şi logică a eforturilor înaintaşilor, ca o reflectare a strategiei prezente a Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, este un semn al maturizării ştiinţelor pe care le oglindeşte bibliografic în paginile ei. Cu cât accesul la o ştiinţă este mai comod şi mai profesionist, cu atât sunt semne că acel domeniu nu mai este bântuit de nehotărâri şi complexe. Cu alte cuvinte, el este o referinţă pentru panorama culturală sau ştiinţifică a unei ţări. Această Bibliografie… este un astfel de semn.