Stato di paura (Statul fricii) este titlul unei recentisime cărţi (septembrie 2016), apărută la Roma sub semnătura unuia dintre cei mai cunoscuţi sociologi italieni, influenţat de gândirea lui Zygmunt Bauman, cu care, de altfel, a şi semnat câteva lucrări, Carlo Bordoni.

Criza economică, terorismul, mişcările fundamentaliste, războaiele de tot felul, catastrofele naturale, accidentele, instabilităţile politice, violenţa stradală, familială scot la suprafaţă unul dintre sentimentele umane care este la fel de vechi şi durabil ca specia: frica.

Societăţile „solide” ale secolului trecut, purtătoare ale unui optimism evolutiv şi garante ale siguranţei, stabilităţii şi liniştii, chiar dacă, de multe ori, prin sacrificarea libertăţilor colective sau individuale, au temperat acest sentiment, l-au ocultat prin bunăstarea reală sau prin minciună ideologică, prin iluzie, prin utopie.

Globalizarea şi societatea „lichidă” (Z. Bauman) ne-au adus înapoi nu doar o nouă formă a sentimentului fricii, cât, mai ales, permanentizarea acestuia. Această obsesie generalizată a fricii ţine de procesul de esenţializare a crizei, pe care globalizarea o produce şi pe care acelaşi Bauman o numeşte criză de agent, provine din senzaţia că nimeni nu mai poate controla nimic, din senzaţia că guvernele sunt depăşite de crize, că nu le pot gestiona.

Într-un cuvânt, asistăm la „...divorţul dintre putere (abilitatea de a face lucrurile) şi politică (abilitatea de a decide care sunt lucrurile de făcut şi care sunt cele de evitat)” (Bauman, în Bordoni, p.153).

Frica devine temă de reflecţie a postmodernităţii, sociologică, antropologică, psihologică, filosofică, comportamentală, construindu-se temeinic sub presiunea unui referenţial în continuă, dramatică şi hărţuitoare, chiar obositoare schimbare. Nu întâmplător, filosoful german Byung-Chul Han (Müdigkeitsgesellschaft, 2010) consideră că societatea actuală este una a oboselii, a oboselii neuronale, provocată de hiperactivitatea ca model al unei societăţi a prestării şi competiţiei.

Acest tip de model social produce la nivel individual o incapacitate de a gestiona negativitatea experienţei şi, implicit, un fel de inhibiţie a reacţiilor faţă de modelul social dominant, un fel de impotenţă socială, o stereotipizare a pozitivului.

Han preia, de altfel, sistemul clasificatoriu al lui Baudrillard referitor la frica văzută ca o constantă antropologică şi determinarea istorică a acesteia (Transparenţa răului, 1990, Spiritul terorismului, 2002, Agonia puterii, 2010). În interesanta genealogie a fricii provocate de un duşman monumentalizat cultural, consacrat prin simbolizare, prima frică este cea provocată de lup, apoi de şobolan, de gândaci şi, cea de-a patra, de virusuri, o evoluţie a reprezentării fricii de la exteriorul sistemului la interiorul acestuia. Depresia, oboseala neuronală sunt practic evoluţii ale fricilor virale (Han) şi chiar terorismul este clasificat de Baudrillard ca o urmă de teamă virală.

În acelaşi context tematic, putem încadra şi cartea lui Marc Augé, Les Nouvelles Peurs, (Paris, Payot, 2013). Antropologul francez, disecând societatea postmodernă, are o viziune mult mai optimistă. El consideră că, deşi avem impresia că trăim imerşi într-un ocean de frică, toată această impresie este artificial creată de media anxiogene, efect oarecum firesc al reflectării hiper-evenimenţialităţii ca marcă distinctivă a postmodernităţii. Cu toate acestea, există un pericol ce acţionează insidios, şi anume destructurarea, perturbarea legăturilor sociale.

Am făcut toată această divagaţie tematistă pentru a sublinia, pe de o parte, faptul că lucrarea lui Bordoni se înscrie într-o paradigmă de reflecţie, iar pe de altă parte, că ea se deosebeşte prin aceea că încearcă să realizeze un construct coerent filosofic, gestionat de conceptul de frică lichidă.

Plecând de la ideea că frica este invazivă şi că se insinuează în societate într-o formă lichidă (conform conceptului baumian despre societate!), un tovarăş de viaţă tăcut, dar hiperprezent, sociologul italian realizează o „...analiză a rădăcinilor şi a impactului social al acesteia...”, binevenită, după cum consideră acelaşi Bauman, apreciere postată chiar pe prima copertă a cărţii!

Cartea este o analiză a tot ce naşte, cultivă şi propagă frica într-un stat anxiogen: maşina şi efortul adaptării umane la dimensiunea tehnică a existenţei, catastrofele naturale şi morale, pericolul ca experienţă cotidiană, siguranţa socială şi nesiguranţa individuală, frica de invazie, frica de excludere, mizeria viitorului nostru, fragilitatea raporturilor personale, forme de calmare, de liniştire, globalizarea şi naşterea unei overclass. Statul anxiogen şi gestionarea nesiguranţei sunt ideile (chiar titluri ale capitolelor!) pe care autorul le dezvoltă şi la care adaugă un interviu cu Zygmunt Bauman despre nesiguranţă şi o postfaţă a aceluiaşi („Da paura ufficiale a paura «fai da te»”).

Această structurare a materialului conjugă disocierea dintre catastrofa naturală şi cea umană, condiţionarea istorică şi socială a fricii, noile frici provocate de noua paradigmă postmodernă, în care, evident, terorismul ocupă un loc privilegiat.

Alimentat de fundamentalisme religioase, pe care, preluând teoria modernităţilor multiple a lui Eisenstadt, sociologul italian le vede ca forme de modernitate şi nu ca un recurs la tradiţie, terorismul nu vorbeşte doar despre criza statului occidental modern, nici de rivalitatea ca matrice a progresului, nici de societatea lichidă, ci de o formă specifică unei modernităţi a părţii aceleia de lume, care diferă de a noastră prin viteză şi condiţionare istorică şi socială. De asemenea, spre deosebire de modernitatea occidentală, celelalte modernităţi, modelate de evoluţii culturale proprii, au rămas captive în spaţiile propriilor culturi, fără posibilitatea confruntării cu modernitatea occidentală.

Globalizarea este cea care a creat condiţiile unei astfel de confruntări. Şi, în felul acesta, o modernitate construită în jurul principiilor toleranţei, democraţiei se confruntă cu un alt tip de modernitate în care legăturile dintre politică şi religie, pe care europenii le-au rezolvat încă din secolul al XVI-lea, sunt foarte sudate şi construiesc un model cultural asumat.

Cartea are şi un capitol concluziv (Unde malum), dar, ce este chiar straniu, în care autorul nu oferă o concluzie tranşantă. Adevărata concluzie pare a fi locată în discuţia cu Bauman şi ea este de un pesimism atroce.

Încercăm, în cele din urmă, să o redăm onest în româneşte: „în urmă cu cincizeci de ani, în pofida războiului, lumea era optimistă, progresistă, vedea lumina de la capătul tunelului. Toate nesiguranţele erau trecătoare. În plină perioadă a celui de-al doilea război mondial, eu însumi am fost o primă victimă, apoi combatant şi mai târziu... Singurul meu gând era că, dacă am învinge, dacă războiul s-ar sfârşi – şi sfârşitul războiului era chiar după colţ – totul ar fi în regulă. Am reîncepe încetul cu încetul să ne regăsim, să ne iubim, fără nicio problemă, fără niciun impediment. Aceasta a fost atitudinea generală a întregii ere moderne. Lumea gândea că toate lucrurile neplăcute, incertitudinile, fricile şi multe altele au fost temporare. Provizorii. Acum începem să pricepem că toată această nesiguranţă e pentru totdeauna. Şi nu e nimic de făcut” (p.162).

În varianta italiană nu există un semn de exclamare la sfârşitul ultimei propoziţii. Nu există nicio sentimentalizare a discursului, nicio marcare emotivă, doar o constatare rece, raţională.