Cine mai poate crede azi că se poate face şcoală într-un domeniu ştiinţific oarecare fără bibliografiile clasice traduse?! Nimeni decent! Şi cu toate acestea, antropologia culturală românească este un astfel de domeniu.

Citesc o traducere italiană a uneia dintre operele capitale ale antropologiei culturale – Franz Boas, L’uomo primitivo – şi constat că operele difuzionismului în ansamblul lui şi ale difuzionismului american, în special, nu şi-au găsit încă o tălmăcire românească. Dar nici evoluţionismul! Funcţionalismul, doar prin traducerea discretă a lui Malinowski. Postmodernismul american, nici atât! Sintetizând rapid, constat cu uimire că antropologia americană este incredibil de puţin tradusă, deşi despre ea se vorbeşte incredibil de mult.

Contribuţia cea mai notabilă la naşterea ştiinţei pe tărâm american o are tocmai Franz Boas, personalitate covârşitoare, care depăşeşte limitele ideologice ale curentului difuzionist despre care aminteam anterior (de altfel, activitatea sa se întinde până în 1942!). Printre elevii lui îi putem regăsi pe Benedict, Mead, Kroeber, Sapir, Lowie, Herskovits.

Cu toate acestea, Boas nu ne-a lăsat o operă propriu-zisă şi nici o preocupare consecventă pentru conturarea unui sistem. Adept al primatului cercetării de teren, el a strâns un imens material privitor la triburile indiene nord-americane şi la eschimoşi, care i-a demonstrat importanţa contextului în cercetarea etnologică.

Uneori, acest material, publicat, de obicei, în reviste ştiinţifice sau comunicat la congrese internaţionale, a fost strâns şi în cărţi, în general, cu caracter de popularizare (The Mind of Primitive Man, 1911).

Aceasta este şi cartea pe care editura milaneză o publică, adăugând-o, practic, unei serii aproape complete. Gest normal într-o cultură care se respectă şi care este conştientă că şcoala este instituţia care o poate perpetua, ori şcoala funcţionează cu modele şi informaţie. Cu tristeţe gândesc la faptul că numele mari româneşti sunt mai curând accidente în istoriile ştiinţelor particulare decât regulă şi privesc cu insatisfacţie anecdotica vieţii acestui german laureat în fizică devenit întemeietor de şcoală peste ocean.

Înţelegând că un obicei nu are nici o relevanţă dacă este scos din contextul său, Boas prefigurează întrucâtva funcţionalismul. Aceeaşi idee devine baza teoretică a criticilor adresate colegilor englezi.

El nu consideră că o cultură poate fi redusă la câteva trăsături şi acelea abordate izolat, separate unele de altele. De asemenea, abordarea culturii în ansamblu i se pare contra-productivă. El propune studierea schimburilor între culturi vecine din punct de vedere geografic. Propunerea lui vine ca urmare a felului în care a făcut cercetarea de teren.

Boas este dintre aceia care consideră că într-o cercetare de teren trebuie să înregistrezi toate detaliile, de la felul de organizare socială, descendenţă, obiceiuri, mituri, până la ceramica şi pictura aplicată pe vase, muzica şi cuvintele cântecelor, pentru a nu mai vorbi de limba indigenilor şi formele de construcţii utilizate şi de organizare a teritoriului.

El este de părere că acest lucru nu se poate face fără cunoaşterea idiomului localnicilor, drept care este unul dintre cei care renunţă la interpreţi amatori, în favoarea adevăraţilor specialişti în limbile indigenilor nord-americani, capabili să transcrie fonetic interviurile, astfel încât să le transforme în documente viabile. A cultivat formarea unor specialişti, culegători de informaţii nativi, astfel încât s-a reuşit strângerea unui material monografic important pentru triburile Fox, Salish, Ojibwa, Teton, Kwakiutl.

Chiar dacă nu a realizat pe baza acestui material nici o sinteză, a putut structura o concepţie ştiinţifică, identificabilă la nivelul tuturor articolelor, comunicărilor sau luărilor de atitudine. În primul rând, Boas este adversarul celor care susţin existenţa radicală a diferenţelor mentale dintre civilizaţiile primitive şi cele moderne. El afirmă că aşa-zisul iraţionalism al indigenilor ţine de o conceptualizare diferită, aparte, tradusă în comportamentul lor ritual. De aici derivă primatul ritualului în derularea vieţii sociale.

O altă componentă a gândirii lui este cea a globalităţii civilizaţiilor aborigene. El crede că este periculos şi neproductiv să analizezi o civilizaţie de acest tip ca pe un cumul haotic de trăsături segmentalizate. Important este să observi diferenţele şi similitudinile dintre faptele sociale. Concepţia lui anticipează funcţionalismul, ideologie cu care, de altfel, o bună parte a vieţii lui coexistă.

Ultima şi poate cea mai semnificativă dintre componentele concepţiei sale se referă la felul în care defineşte el raportul dintre cultură, geografie şi istorie. Factorii istorici sunt dominanţi faţă de cei geografici, un fenomen cultural nu poate fi interpretat în afara trecutului său, ceea ce impune ideea diversităţii culturale.

Multe din ideile lui, în special cele legate de rasă, atât de importante în această carte, nu mai sunt valide nici antropologic, nici social. Cine ştie dacă în mai 1933 cei care i-au ars cartea în piaţa operei din Berlin (şi, vai, erau studenţi!) ar mai fi recurs la un gest atât de barbar şi inutil!

Alte idei au condus, însă, la teoretizarea de către Wissler a noţiunii de arie culturală, noţiune cheie a difuzionismului moderat american şi, totodată, noţiune care a rezistat veacurilor. Aria culturală este înţeleasă drept asocierea unui număr de trăsături culturale în interiorul unui spaţiu geografic bine determinat. Aria culturală determină existenţa unei arii temporale, căci, conform logicii acestei teorii, cu cât o trăsătură culturală s-a îndepărtat de centrul ariei, cu atât este mai îndepărtată de originea sa.

Importanţa şcolii americane rezidă, în special, în dezvoltarea unei metode coerente de abordare a faptului cultural, restrângerea proiectelor grandioase şi fanteziste la un câmp de cercetare bine delimitat, aducând un mult aşteptat realism al cercetării antropologice.

Toate acestea se datorează, în principal, lui Boas, care, indubitabil, rămâne un clasic al antropologiei culturale.

La un an de la moartea sa, unul dintre elevii lui, A.L. Kroeber, scotea în evidenţă noutatea operei maestrului: „…Contribuţia ştiinţifică a lui Boas consistă, înainte de toate, în a fi identificat o multitudine de noi probleme ştiinţifice, şi apoi, în a fi dat soluţii care, în limitele lor, erau extraordinar de valide…”

Nu întâmplător, J.M. Tanner spunea la aniversarea a o sută de ani de la naşterea antropologului american că „…în comparaţie cu marea parte din opera sa, ceilalţi antropologi par mai curând nişte diletanţi“.

Tanner, un specialist englez în antropologie fizică, nu îl cunoscuse direct pe Boas, ci doar din ce acesta scrisese, iar în 1959, când el scria aceste rânduri, antropologia culturală devenise o ştiinţă redutabilă. De aceea, concluzia lui are avantajul atât al perspectivei temporale, cât şi al confruntărilor de idei ulterioare.

Cele două citate şi contextele în care ele au fost scrise încheie prefaţa semnată de un alt mare antropolog american şi elev al lui Boas, M. J. Herskovits.

Conform lui, cu aceste două concluzii trebuie să se rămână după lectura cărţii.

Sunt concluziile care cuprind o jumătate de veac de ştiinţă, naşterea unei discipline într-o cultură care va influenţa decisiv acea ştiinţă, antropologia, şi niciunul dintre numele vehiculate aici nu este tradus în româneşte.