Probabil că nu aş fi abordat acest subiect şi nu aş fi prezentat vreodată această carte, pe care o judecam acum un an, când ea a apărut, drept prea tehnică pentru neantropologi, dacă nu aş fi participat de curând la o conferinţă ţinută la Universitatea din Craiova de către Claude Karnoouh.

Antropologul francez, bine integrat în societatea românească, îşi propusese să prezinte curioşilor şi curajoşilor, care au înfruntat canicula şi aerul cremos din sala de conferinţe, viitorul antropologiei culturale.

Subliniez faptul că profesorul Karnoouh este bine integrat în societatea românească doar pentru că a vorbi despre istoria antropologiei într-o cultură ca a noastră nu înseamnă doar a evalua un traseu al unei forme intelectuale de a gândi realitatea, ci şi felul în care cultura română se modelează instituţional prin sincronizări şi arderi de etape şi, mai ales, care este rezultatul dobândit. Şi, când spun rezultat, mă refer concret la grup de savanţi, direcţii de cercetare şi felul în care ei îşi definesc ştiinţa şi, mai ales, perspectivele acesteia.

La noi, antropologia culturală este o ştiinţă relativ recentă, discretă înainte de Revoluţie, deşi numele care o reprezentau erau semnificative şi importante, nu foarte prezentă nici după 1989, când universităţile, care au avut curajul să creeze o astfel de specializare, dacă au scos zece promoţii!

Această conjunctură are toate trăsăturile unui optimism instituţional, al unui viitor consistent, o ştiinţă tânără, necesară, receptată, prizată cu decenţă.

Cu toate acestea, profesorul francez postula un sfârşit iminent al ştiinţei în era globalizării generalizate.

Argumentul său pleca de la definirea obiectului ştiinţei, alteritatea radicală, care într-o postmodernitate nu ar mai fi relevant, ar fi chiar inexistent. Istoria ştiinţei, aşa cum fusese parcursă de Claude Karnoouh, era prezentată în favoarea acestui argument, care, privit din această perspectivă, era logic şi irefutabil.

Pentru partea tânără a audienţei, care se afla la începutul drumului, visând, fără îndoială, la gloria viitoare, verdictul profesorului era deconcertant, chiar frustrant, deşi, dacă rememorez trecutul apropiat al acestei ştiinţe, frustrarea, care joacă un rol major în cristalizarea ei, pare, mai curând, un ingredient benefic şi coagulant. Voi explica această constatare la momentul potrivit.

Argumentul profesorului era dublat, logic, de o reacţie conservatoare faţă de tot ce ultimii ani adăugaseră domeniului clasic al antropologiei, urbanul, politicul, economicul, minorităţile, senzorialul, spaţiul virtual etc. şi de care tinerii se simţeau extrem de atraşi, încercând să dea modei consistenţa domeniului clasicizat, uneori uitând că pentru aceasta este evident nevoie de o teribil de bună cunoaştere a tradiţiei culturale, în general, şi a ştiinţei, în particular.

Invocam caracterul deconcertant al concluziei profesorului Karnoouh, gândindu-mă la tradiţia şcolii din care provine şi, fără să îmi propun în mod special, la cartea pe care o consideram improprie promovării într-o revistă culturală. Aceasta se numeşte L’Ecole française de socioanthropologie, a lui Salvador Juan, apărută la Paris în 2016, cu o prefaţă semnată de Georges Balandier.

După o sumedenie de tendinţe independentiste, etnografia, apoi neologica etnologie şi, mai apoi, hiperneologica antropologie, asistăm la o regândire a tradiţiei dintr-o perspectivă sintetică şi conjugată, sociologia şi antropologia sau socioantropologia, care ar fi specifică spaţiului cultural francez. Balandier precizează cu claritate în prefaţa cărţii: „Aceasta este o specificitate franceză, această uniune fecundă, această naştere a unei sociontropologii care marchează chiar de la început gândirea socială franceză” (t. n., p. 6).

O specificitate impusă de Durkheim şi de Mauss, care, la un secol după ce Durkheim nu mai este, îşi verifică soliditatea prin ceea ce autorul numeşte Şcoala Franceză de Etnoantropologie (EFSA) sau un „bazin de curente intelectuale” care adăposteşte o aventură intelectuală continuă şi mereu actuală.

Cartea nu este doar o istorie a etnoantropologiei franceze, deşi la prima vedere aşa ar părea, de unde şi reticenţa mea de a o prezenta, ci o regândire a unei tradiţii dintr-o perspectivă integratoare şi originală, de la impunerea metodei franceze, ca o „metodă hibridă, în acelaşi timp sociologică şi antropologică, plecând de la o definiţie unificatoare a speciei umane” (p.15), faţă de cea germană, a unor Weber sau Simmel, până la recalibrarea contribuţiei lui Gurvitch, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi impunerea unor Alain Touraine şi Edgar Morin, în prezent.

Autorul nu se sfieşte să regândească toată acea implicare politică a ştiinţei, pe care până aici au rejectat-o toţi mai mult sau mai puţin agresiv, mergând până acolo încât s-a renunţat la termeni precum „etnologie”, de exemplu, în favoarea antropologiei culturale şi sociale.

Angajamentul social al unui Durkheim, care se manifesta imediat după înfrângerea din 1870, conţinând o bună doză de frustrare, şi care viza o reconstrucţie naţională, este văzut ca vizionar şi nicidecum peiorativ, ca o subordonare faţă de un program politic.

Această specificitate impune, evident, o paradigmă. Conjuncţia dintre sociologie şi antropologie adaugă interesului pentru cercetarea alterităţii şi realitatea cercetării comportamentului cultural, ca formă de exprimare a unităţii speciei în diversitatea ei culturală.

Ori, un astfel de mod de gândire sugerează, mai curând, un optimism epistemic şi nu finalul frustrant al unei ştiinţe.

Păstrând proporţiile în adaptarea acestei concluzii la statutul actual al antropologiei româneşti, putem conchide că rejectarea sistematică a folcloristicii din discursul ştiinţific actual este atât de neproductiv încât, cu tot efortul nostru de sincronizare, nu vom reuşi decât crearea unei alte forme goale.

Folcloristica reprezintă tot acel amestec de elan, de angajare socială pentru crearea unei modernităţi naţionale, a unei instituţii culturale reprezentative, care, în ciuda mezalianţelor păguboase, a studiat tradiţii şi a format o tradiţie ştiinţifică. Nicio tradiţie nu trebuie idealizată, ci din contră, recitită critic infinit, dar în niciun caz evitată, peiorativizată, culpabilizată. Folcloristica este o parte consistentă a antropologiei noastre aşa cum este ea gândită azi, ca o homeanthropology. Renunţând cu pudoare la ea, nu construim nimic, eventual, acumulăm complexe şi frustrări.