Într-o conferinţă pe care Claude Karnoouh a ţinut-o în primăvara aceasta la Universitatea din Craiova, antropologul francez susţinea că, odată cu dispariţia posibilităţii de a ne confrunta cu o alteritate radicală, de genul celei produse de marile descoperiri geografice, antropologia este pe cale de dispariţie. Emiţând o supoziţie atât de pesimistă, Karnoouh se dovedea adeptul unui purism antropologic, conservator în ceea ce priveşte interpretarea referenţialului pe care ştiinţa în cauză l-ar interpreta.

I-am replicat atunci profesorului că, dacă am înlocui „alteritatea radicală” cu studierea comportamentelor culturale ca obiect al antropologiei, pesimismul viziunii lui s-ar putea tempera şi antropologia ar putea să aibă un viitor, cu atât mai mult cu cât, sub presiunea modernităţii şi a globalizării, ca formă de manifestare a supra-modernităţii, coordonatele culturale esenţiale, cum ar fi spaţiul şi timpul, sunt percepute altfel. Globalizarea bazată pe dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor comunicării a făcut ca distanţa şi simultaneitatea să transforme radical felul nostru de a fi în lume.

Circulaţia rapidă a informaţiei, transferul electronic al banilor, războaiele, migraţiile populaţiilor transmise în direct, concerte, evenimente sportive ţinute peste tot în lume transmise simultan transformă, cum bine spunea Abélčs, „notre conscience de l’univers”, coordonatele existenţei noastre geopolitice, structurate în jurul realităţii statului-naţiune, a localului, a stabilităţii.

Noua realitate globală presupune o nouă antropologie, pe care antropologul francez citat anterior o numea a globalizării. Plecând de la globalizare ca experienţă antropologică, Abélčs constată că schimbările produse de globalizare nu sunt doar materiale, deşi economicul este motorul acestei substanţiale transformări de perspectivă, ci şi culturale. De aceea, el stabileşte, înainte de toate, dimensiunile culturale ale globalizării, pentru a constata care sunt efectele ei imediate.

Aceste efecte sunt identificate în declinul Statului-Naţiune, emergenţa unei politici globale, în violenţa care ia aspecte globale, în migraţia substanţială, creşterea rolului societăţii civile şi estomparea rolului guvernamental. Toate acestea devin obiecte ale cercetării antropologice, constituind ceea ce el numeşte o antropologie a globalizării ca o antropologie hibridă (p. 50).

Antropologia hibridă reflectă toate acele tendinţe ale epocii, bascularea dintre local şi global, fagocitarea centralului, creolizarea şi metisarea culturală, bazată pe fluxuri culturale multiple, diferite şi pe crearea unui nou flux (p. 52), bazată pe hibridizare şi sincretism.

Atât el, cât şi Arjun Appadurai, pe studiile căruia se bazează (Modernity at Large. Cultural Dimensions of Globalization, 1996, tradusă în franceză în 2001 cu titlul Aprčs le colonialisme. Les conséquences culturelles de la globalisation), consideră că toate aceste transformări sunt facilitate de rolul inedit pe care îl joacă imaginarul şi imaginaţia colectivă, care nu mai e cantonată, exprimată în/ prin anumite domenii specifice (p. 41), ci care, cu complicitatea media, reconstruieşte cotidianul sub toate aspectele sale complicate, inclusiv cel al abundenţei migratorii.

Appadurai vorbeşte chiar de o dublă capacitate, putere a imaginaţiei, aceea de a reaminti trecutul şi de a dori viitorul, prin transformarea sensurilor construcţiilor mitice, care nu îşi propun schimbarea sensurilor cotidianului, ci deschid calea unor noi proiecte de societate. Stabilitatea oferită de vechile „mitologii” este înlocuită de improvizaţia acceptată ca mod de viaţă de noile „mitologii”.

Încercările substanţiale de a construi o antropologie a globalizării sunt contrapunctate de o tendinţă, nu neapărat programatică, ci, mai curând, de echilibrare tematică, manifestată prin abordarea implozivă a comportamentelor culturale. Expansiunii globalizante i se opune o implozie tematică, axată pe reducerea la subiectivitate, la individul văzut ca „făcător de lume”. Este o antropologie a senzorialului şi a spaţiilor mici. Pare a conţine într-un subtext, de altfel, foarte elocvent, nevoia de a tempera derapajele globale, fără a nega mişcările globale, ca realităţi antropologice, ci, mai curând, de a aminti că diversitatea are o unitate generată de individ.

Am scris, chiar şi în paginile acestei reviste, despre antropologia senzorială, am dezvoltat chiar şi o teorie a unei antropologii complementare ce ar specula individualitatea perceptiv-senzorială în descrierea realităţii, insistând asupra necesităţii de a nu lăsa neutilizată o bogăţie referenţială precum cea a senzaţiilor, chiar dacă obiectivitatea lor este de secole contestată filosofic. Conjug acum această exegeză cu conştientizarea unei tematici, cea a antropologiei spaţiilor mici, pentru a sublinia ceea ce consider specific antropologiei actuale, tendinţa de temperare tematică, de contrapunct al viziunii, de omogenizare discursivă, prin sublinierea unităţii date de individ în diversitatea culturală creată de globalizare.

Cartea care îmi susţine demersul este, de fapt, o reeditare, Ethnologie de la chambre ŕ coucher, a lui Pascal Dibie.

Dibie, profesor la Paris VII-Denis Diderot, publica în 1997 prima ediţie a acestei cărţi la Grasset. Un an mai târziu, publică la Métailié, La Passion du regard. Cele două cărţi atrag atenţia asupra unei metode, dar şi asupra unui teritoriu, camera. Contextul cultural al epocii făcea ca interpretările să conveargă spre sinteza, devenită clasică în antropologia franceză, dintre istorie, sociologie şi etnologie, mai ales că Duby publicase la Plon cele cinci volume pe care le coordonase despre istoria femeilor în occident, că Martine Segalen publicase Mari et femme dans la société paysanne la Flammarion, că una din colaboratoarele lui Duby, Michelle Perrot, redacta ceea ce va deveni Histoires des chambres, carte care va lua Prix Femina în 2009.

Reeditată a treia oară de Métailié (2000, 2017), cartea lui Dibie contribuie la constituirea, din punct de vedere istoric, a unei direcţii non-programatice, subconştiente, poate chiar reacţionare, ca o contrapondere la curentul principal al globalizării. Poate fi semn al elanului tematist al tradiţiei, al unei recurenţe, sau, la fel de bine, reflex involuntar al unei opoziţii faţă de constituirea unei antropologii a globalizării, alături de antropologia senzorială. Poate nu întâmplător, cartea are un moto din Pessoa „...nous pensons avoir conquis le monde sans męme avoir bougé de nos lits/ mais nous nous réveillons et il est opaque...” (Tabacaria).

Cartea are două părţi, intitulate „Verticală” şi „Orizontală”, alcătuind axele constituirii şi interpretării acestui spaţiu, cea istorică, verticală şi cea contemporană, orizontală. Camera este un spaţiu real, dar şi imaginar, care, prin somn, dragoste, meditaţie, protecţie, conspiraţie face legătura cu lumea în verticalitatea ei şi orizontalitatea acesteia. Dumnezeu, sexul, lectura, recluziunea acceptată sau nu, boala, agonia, moartea sunt secretele sau evidenţele camerei.

Camera este o scenă, cu o lume ce îşi dezvăluie obiceiuri, ritualuri, dar şi o uşă, o fantă spre o lume nebănuită, imprevizibilă, într-un cuvânt, un spaţiu cultural. Ca să dovedească aceasta, autorul descrie, din punct de vedere istoric, devenirea acestui spaţiu de la grotă până la camera contemporană, trecând prin camerele sat ale Amazoniei, dormitoarele de copii din India, K’ang-ul chinezesc sau camera escamotabilă din Japonia de azi. Ne arată tehnici ale somnului, dar şi ceremoniile pe care camera le adăposteşte. Fiecare capitol este alcătuit ca o dezvoltare concentrică de la spaţiul real, fizic spre cel cultural. Existenţa noastră, petrecută cam jumătate în somn, presupune reducerea la spaţiu. Regimul nocturn al existenţei conduce la o antropologie a dormitorului, în timp ce regimul diurn ar conduce la o antropologie a globalizării. Nu este o disjuncţie, ci o conjuncţie. O necesitate logică. A reduce antropologia culturală la studierea alterităţii radicale înseamnă tocmai eludarea acestor realităţi pe care studierea comportamentelor culturale le relevă în toată subtilitatea lor susţinută de ideea de unitate în diversitate. Probabil o chestiune de optimism.