Fie că este un pasaj haotic ce anunţă un prezent care nu are nume, după cum spune Umberto Eco, fie că este o deformare perversă a modernităţii, postmodernitatea, ca formă de accelerare social-economică, provocată de mondializarea evidentă care ne marchează substanţial, este supusă evaluării complexe de către istorici, filosofi, sociologi, psihologi, economişti, antropologi pentru a identifica schimbările pe care aceasta le provoacă la nivel social şi individual.

Controversată, perioada cunoaşte nu doar o instabilitate taxonomică (postmodernitate, hypermodernitate, supramodernitate), ci şi una cronologică. Bordoni consideră că epoca este deja într-o fază descrescătoare, Eco aprecia, acum câţiva ani, că perioada doar şi-a coagulat semnele distinctive (hiperconsumismul, hiperindividualismul, lichidizarea constantelor axiologice tradiţionale), deci ar fi oarecum într-o fază iniţială.

Mult mai vizibil este procesul de mondializare cu toate schimbările radicale pe care le-a produs; globalizarea legilor pieţei, excesul temporal marcat de avalanşa de evenimente şi dominaţia imediatului, a urgentului, excesul spaţial prin desfiinţarea limitelor spaţiale, desfiinţarea frontierelor, excesul etic prin reconsiderarea interdicţiilor, prin excesul de violenţă, hiperconsumismul, excesul comunicaţional au atras atenţia ca un macrofenomen, ce a fost abordat ca atare încă de la începutul celui de-al treilea mileniu.

Efectele pe care aceste schimbări le au asupra omului au fost studiate iniţial din perspectiva unor punctualităţi, de multe ori doar anecdotice, semnalizatoare, exclamative. Sintezele, abordările conjugate au fost, mai curând, excepţii. Până la un punct, fenomenul este explicabil: se aborda un proces în plină desfăşurare! Cu timpul, studiile complexe demonstrează că asistăm la o schimbare de paradigmă antropologică, la constituirea individului hipermodern.

Acesta este şi titlul cărţii despre care voi scrie câteva constatări: L’individu hypermoderne, Nicole Aubert (sous la direction de). Volumul este sinteza a peste trei decenii de cercetări complexe, multidisciplinare, prin intermediul cărora se încerca să se răspundă unei întrebări semnificative, dacă, sub imperiul schimbărilor substanţiale de natură tehnologică, socială, culturală, ecologică, se poate vorbi despre o metamorfoză a identităţii contemporane şi care ar fi componentele noii identităţi.

Nicole Aubert, coordonatoarea prezentului volum, a fost şi una dintre organizatoarele colocviului iniţial, din 2003, care a abordat acest subiect şi în care s-a decis studierea constituirii individului hipermodern.

Colocviul din 2003 contura o serie de concluzii, care au devenit axele structurale ale cercetării următoare şi, implicit, ale acestui volum.

Se constata că spre sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea încep să se producă o serie de transformări care au „redesenat contururile identităţii contemporane” (p. 8).

Aceste transformări impun, conform cercetătorilor participanţi la congresul organizat în 2003 de Universitatea Paris 7 şi Ecole supérieure de commerce de Paris, cercetarea a patru arii de interes:

- Felul în care o mondializare din ce în ce mai agresivă a economiei, însoţită de o bulversare fără precedent a tehnologiilor comunicării (care conduc spre cerinţe de productivitate, performanţă şi reactivitate din ce în ce mai intense), ne influenţează viaţa şi ne transformă.

- Care sunt efectele pe care le exercită asupra individului societatea de hiperconsum în care trăim şi explozia tuturor limitelor tradiţionale care până atunci contribuiau la conturarea identităţii individuale moderne.

- Care sunt noile forme de patologie care îl afectează pe individul hipermodern şi, în cele din urmă, dacă societatea hipermodernă care se construieşte sub ochii noştri constituie o depăşire sau o pervertire a modernităţii (p. 8).

- Acest corolar tematic era impus de intuirea unui nou tip antropologic, contradictoriu, dar cu trăsături identificabile: „centrat pe satisfacerea imediată a dorinţelor şi intolerant faţă de frustrări, el urmăreşte totuşi, într-o formă de depăşire de sine, o căutare a Absolutului, mereu actuală. Asaltat de solicitări şi de cerinţe de adaptare permanentă, ceea ce îi provoacă o stare cronică de stres, grăbit de timp şi înconjurat de urgenţe, dezvoltând comportamente compulsive şi trepidante cu scopul de a-şi satisface dorinţele cât mai rapid şi de a stoarce fiecare secundă de maximum de intensitate, el poate să cadă totodată într-«un exces de inexistenţă» atunci când societatea îi retrage sprijinul care i-ar permite să fie un individ în adevăratul sens al termenului” (p. 9).

Pe lângă, deja tradiţionalizatele, „excese” ale supramodernităţii, definite de Marc Augč în Non-lieux, excesul de evenimenţialitate, de timp şi de spaţiu, apare un al patrulea, cel de inexistenţă, pe care îl identificaseră şi Eco, şi Bauman, numindu-l doar altfel.

Toate aceste constatări induc organizarea structurală a volumului, care este construit în şase capitole, adăpostind, la rândul lor, un număr variabil de secvenţe, semnate de toţi cei optsprezece coautori, care propun focusări dintre cele mai diverse, de la economie la psihiatrie, de la sociologie la filosofie, de la psihologie la istorie, de la politologie la antropologie.

În primul capitol, Qui est l’individu hypermoderne?, autorii încearcă să identifice modificările survenite la nivelul comportamental al individului contemporan, felul lui de a fi şi a simţi, şi să coaguleze o nouă paradigmă antropologică. De altfel, în finalul volumului, Nicole Aubert, Claudine Haroche şi Marcel Gauchet, într-o dezbatere concluzivă, sugerează chiar că asistăm la o adevărată mutaţie antropologică.

Al doilea capitol, „L’individu dans l’excčs et les pathologies de l’hypermodernité”, dezvoltă tema existenţei în exces şi urmăreşte efectele ei patologice asupra individului. Tot despre efectele negative asupra individului tratează şi cel de-al treilea capitol, „L’indiviu «par défaut» et les contradictions de l’hypermodernité”, în timp ce al patrulea, „Les nouveaux modes d’expression de la quęte identitaire”, analizează felul în care internetul contribuie la coagularea unor noi forme de manifestare a identităţii individuale. Al cincilea capitol, „Le consommateur hypermoderne”, dezvoltă două ramificaţii tematice, felul în care individul contemporan se raportează la corp şi noile forme de consumerism excesiv. Al şaselea capitol este unul sintetic, „La société hypermoderne”, şi conchide asupra multitudinii de faţete pe care societatea contemporană, hiperindustrializată le are şi care sunt efectele ei asupra individului, adaptarea fenomenelor sociale la mase, violenţa, perversiunea şi pierderea personalităţii, dar şi „elaborarea unor noi scenarii pentru a face faţă provocărilor din ce în ce mai accentuate ale unei societăţi din ce în ce mai complexe”.

Dincolo de analizele extrem de valoroase ale societăţii contemporane, de afirmaţiile, uneori tranşante, privind schimbările pe care le resimţim, alteori indecise sau doar constatative, dincolo de concluzia privind mutaţia antropologică şi dincolo de chiar premisa cărţii, persistă dubiul generat de situare, despre care aminteam la începutul comentariului meu: asistăm la o schimbare de identitate sau doar la o ajustare a felului nostru de a fi?

Cu toate meandrele retorice, inevitabile într-un volum colectiv, L’individu hypermoderne ni se pare un instrument intelectual de decopertare a realităţii bulversante pe care o trăim, de maximă calitate şi eficienţă. Doar timpul ne va demonstra dacă, foarte curând, el nu va deveni un manual!