Atunci când „citim” o societate, parcă rezolvăm exerciţii de gramatică, identificăm clase morfologice, raporturi sintactice, instituţiile şi felul în care acestea funcţionează, interacţionează şi impun o serie de pattern-uri de comunicare, o amprentă stilistică.

Ne-am obişnuit ca fiecare instituţie să-şi contureze mărci semantice clare, previzibile, prin care societatea să fie înţeleasă, atât sintagmatic, cât şi paradigmatic; o realitate plină de sens, dar şi un fel de ferestre pe care, dacă le întredeschizi, să poţi plonja în trecut, să poţi configura o evoluţie. Să vezi cum funcţiile familiei arhaice s-au coagulat în timp în instituţii solide: cum nevoia de apărare, protecţie a condus spre diversificarea instituţiilor de forţă, cum nevoia de educaţie a fost preluată de şcoală, cum nevoia de îngrijire a fost preluată de instituţii medicale, cum împărţirea dreptăţii a devenit apanajul instituţiilor juridice, cum iniţierea a revenit şcolii, bibliotecii, muzeului.

Acea plonjare în illo tempore, acea legătură cu mitul, pe care bătrânii înţelepţi ai tribului o făceau ritualic, o regăsim într-o formă monumentalizată în existenţa muzeelor, ferestre spre trecut, naraţiuni fragmentare, reconstituiri subiective. Ele stabilesc acea legătură cu felii de trecut într-o scenografie care, de multe ori, ajunge să îşi contrazică menirea, transmiterea moştenirii.

Monumentalizarea acesteia, betonarea ei într-o arhitectură intuitivă, selectivă, subiectivă reprezintă un fel de mistificare, de trădare a ideii de moştenire. Un muzeu valoros nu poate exista doar ca o succesiune de expoziţii şi exponate. În spatele acestora, există o ţesătură de contexte, mai puţin vizibile, dar nu mai puţin necesare. Unul dintre acestea, restitutiv ca orice expoziţie, este şi reconstituirea contextului epistemic al unei epoci, prin reeditarea lucrărilor fundamentale ale domeniului muzeal respectiv.

Un exemplu strălucit este efortul cercetătorilor de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” de a restitui editorial lucrările Şcolii Sociologice de la Bucureşti, exemple de cercetare integrată a satului românesc.

Sunt zece ani de când echipele de cercetători ale muzeului sunt preocupate de această problematică, şi nu doar ca un gest editorial. Preocuparea lor vizează conjugarea existenţei unui muzeu unic cu o cercetare unică pentru cultura noastră.

Cea mai recentă apariţie editorială este publicarea în ediţie bilingvă, originalul francez fiind redat acum în română, a capitolului al şaselea al volumului al doilea din monumentala lucrare Nerej. Un village d’une région archaďque. Monographie sociologique dirigée par Henri H. Stahl, 1939, intitulat Cérémonies et coutumes (Bucureşti, 2017).

Cel care îngrijeşte ediţia şi semnează şi prefaţa mărturiseşte că volumul „marchează o schimbare de paradigmă în selectarea moştenirii ştiinţifice lăsate de Şcoala Sociologică de la Bucureşti.” (p. VII).

Volumul al doilea al cercetării efectuate în Vrancea de echipele gustiene între 1927-1938 conţine şase capitole dedicate manifestărilor spirituale ale nerejenilor: şcoala, biserica, teologia populară, ştiinţa populară, arta populară cu cele două subcapitole, primul dedicat arhitecturii, în timp ce următorul este dedicat literaturii şi cel de-al şaselea, care este şi substanţa restituirii prezente, dedicat ceremoniilor şi datinilor.

De fapt, sunt prezente cercetările lui Brăiloiu şi Stahl despre obiceiurile funerare şi cele ale lui Stahl şi Gib despre obiceiurile de naştere.

Editorul mai adaugă o serie de fotografii celor ce aparţin cercetării iniţiale, articolul intitulat O mască, pe care Stahl îl publicase în Criterion în 1934 şi care este redat şi în ediţia princeps, la care sunt adăugate documente fotografice pe care Germina Comănici, căreia, de altfel, îi este şi dedicat volumul prezent, le-a adunat pentru Atlasul Etnografic al României. Ineditul absolut al ediţiei este dat de prezenţa unui CD care conţine, în premieră absolută, înregistrarea jocului de priveghi Leuca, auzit şi notat de Theodor Burada în 1882.

Contextuarea cercetării, cu plusurile şi minusurile ei, cu câştigurile metodologice sau cu greşelile, de altfel, aprig imputate de un Ion Diaconu, de exemplu, reprezintă o pagină a descoperirii de către societatea interbelică a unei realităţi fabuloase, care este societatea ţărănească, arhaică românească. O astfel de cercetare distruge monumentalizarea muzeală şi conferă exponatelor o identitate mai amplă, mai complexă. Avem tipuri de chestionare, imagini, înregistrări care conferă exponatelor zonei un fundal animat.

Mai mult decât atât, cercetările echipelor gustiene, pe care Muzeul Satului le-a restituit în ultimul deceniu cu o obstinenţă admirabilă şi salutară, se regăsesc acum ca o lectură fabuloasă pentru o tânără generaţie curioasă şi destul de mefientă faţă de ceea ce înseamnă societate tradiţională, cultură populară şi model de identitate epistemică pentru un mediu academic din ce în ce mai apropiat de sondajul de opinie decât de cercetarea amplă de teren.