Gândirea miticã, precursoare a credinþelor sacre, foloseºte cu precãdere imagini ºi simboluri arhaice care definesc acel „inconºtient colectiv” denumit astfel de Carl Gustav Jung, component al Cercului de la Eranos alãturi de James Hillman, Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Henry Corbin, Mircea Eliade ºi alþii, grupare care abordeazã diverse aspecte ale imaginarului primordial. Despre acest „nou model de raþionalitate”, Mircea Eliade spunea pe la mijlocul secolului XX : „ Suntem pe cale de a înþelege astãzi un fapt pe care secolul al XIX – lea nu putea nici mãcar sã – l prevadã: cã simbolul, mitul, imaginea þin de substanþa vieþii spirituale, cã le putem camufla, mutila, degrada, însã niciodatã extirpa (Images et symboles,Gallimard,1997,p.12 ).1*

Cercetãtor erudit al istoriei religiilor si credinþelor religioase, Mircea Eliade considerã cã „ Atunci când Jung a revelat existenþa unui inconºtient colectiv, explorarea acestor comori imemoriale - mituri, simboluri ºi imagini ale omului arhaic - începea sã semene cu tehnicile oceanografiei ºi ale speologiei (...) astfel, analiza a reabilitat forme ale vieþii psihice profunde, inaccesibile altãdatã studiului.(...) În mod asemãnãtor, modalitãþile arhaice ale vieþii psihice ,fosile vii, îngropate în tenebrele inconºtientului, au devenit acum accesibile studiului graþie tehnicilor puse la punct de Freud ºi de alþi psihologi ai adâncurilor.” 2*

În faimosul studiu „Totem ºi tabu“ , Sigmund Freud analizeazã psihologia popoarelor primitive prin comparaþie cu triburile sãlbatice care mai existau în Australia ºi observã cã întreaga lor organizare socialã se bazeazã pe sistemul totemismului care suplineºte absenþa instituþiilor religioase ºi sociale din cadrul tribului format din clanuri, fiecare purtând numele unui totem. Freud defineºte totemul ca fiind, de regulã, un animal, comestibil, inofensiv sau periculos, de temut, mai rar o plantã sau o forþã naturalã (ploaia, apa ), care se aflã într-o relaþie specialã cu întregul grup. Totemul este în primul rând strãmoºul grupului, dupã cum este ºi spiritul sãu protector, care îi vine în ajutor, care îi trimite oracole, iar dacã pentru alþii este periculos, în schimb îºi cunoaºte copiii ºi îi menajeazã.”3* In aceeaºi lucrare Freud mai adaugã: „ Tovarãºii de totem au îndatorirea sacrã, a cãrei încãlcare atrage în mod automat pedeapsa, de a nu-ºi ucide (nimici) totemul ºi de a se abþine sã-i mãnânce carnea sau de a-ºi oferi alte desfãtãri pe seama totemului. Caracterul totemic este propriu nu numai unui animal luat izolat sau unei fiinþe izolate, ci tuturor indivizilor din specia respectivã. Din când în când au loc serbãri, în cadrul cãrora tovarãºii de totem reproduc sau imitã, în dansuri ceremonioase, miºcãrile ºi particularitãþile totemului lor.”De la J.G, Frazer preia remarca ereditãþii totemului atât pe linie paternã cât ºi maternã ºi afirmaþia cã totemul nu este legat de pãmânt sau de vreo localitate, de asemenea, cã adepþii aceluiaºi totem pot trãi separaþi unii de alþii ºi în înþelegere cu aderenþii unui alt totem.4*

Denumirea totem este introdusã prima datã de englezul J. Long care l-a auzit la pieile roºii din America de Nord ºi semnifica atât teama cât ºi veneraþia sacrã pentru un strãmoº imemorial. Totemului i se asociazã un cuvânt polinezian, tabu, care înseamnã sacru dar ºi periculos, interzis, necurat ºi se manifestã prin interdicþii ºi restricþii.Dupã Wundt, tabuul reprezintã cel mai vechi cod de legi nescrise al umanitãþii, mai vechi decât zeii, datând dintr-o epocã anterioarã oricãrei religii.5*În sens general tabu este orice interdicþie inclusã în obiceiuri ºi moravuri, sau în legi lãmurit formulate, de a atinge un lucru, de a-l pretinde pentru propria folosinþã, sau de a utiliza anumite cuvinte prohibite. Tabuul animalelor, spune Wundt,constã în interdicþia de a le omorî ºi mânca, reprezintã nucleul totemismului.

Tabuul nu este numai periculos ºi punitiv, el poate avea ºi acþiuni benefice: protejarea persoanelor ºi a celor slabi (femei, copii) de forþele malefice, asigurarea împotriva perturbãrii unor acte importante de viaþã (naºterea, cãsãtoria, activitãþile sexuale), apãrarea de demoni ori protecþia avutului unor persoane ,asigurarea perpetuãrii speciei umane prin evitarea incestului - ultima trãsãturã fiind consideratã foarte importantã de psihanalistul Freud pentru cã stabileºte fuziunea totemismului cu exogamia.

Oricine sãvârºeºte actul interzis devine el însuºi tabu ºi este pedepsit sau trebuie sã urmeze un ritual sacru de purificare. Psihanaliza stabileºte similitudini între teama de contact a formelor aparente ale tabuului ºi teama de contact a nevroticilor, aºa zisul „delire de toucher”, tradus prin interdicþia contactului sexual. Freud cocluzioneazã:” Prin urmare predominanþa impulsurilor sexuale faþã de cele sociale constituie elementul caracteristic al nevrozei” ºi apoi face o remarcã pertinentã pentru apropierea textelor literare propuse în titlul eseului nostru : „Din punct de vedere genetic, natura socialã a nevrozei decurge din tendinþa originarã de a fugi de realitatea nesatisfãcãtoare, spre a se refugia într-o lume imaginarã, plinã de promisiuni ademenitoare. În aceastã lume realã, de care fuge nevroticul,domneºte societatea umanã cu instituþiile sale forjate de colectivitate ; îndepãrtarea de realitate este în acelaºi timp autoexcludere din comunitatea umanã.”

Am subliniat câteva idei, majoritatea cuprinse în studiul „Totem ºi tabu” de Sigmund Freud, pentru cã le vom regãsi în structura naraþiunilor fantastice ale celor doi scriitori români, în povestirile ce fac obiectul acestei analize. Caracterul aplicativ al ideilor freudiene ni se relevã ºi în capitolul III „Animism, magie ºi atotputernicia ideilor” în care se subliniazã nevoia omului de a supune lumea prin puterea spiritului, prin magie ºi vrãjitorie, prin puterea ideilor concentrate asupra unei imitaþii a obiectului magiei, folosind tehnica dublului pentru a se obþine similitudinea necesarã contactului mental,telepatic,cu acþiunea sãvârºitã ºi fenomenul a cãrui producere este doritã.

Am dat o mai mare extensie acestui preambul pentru cã tabuul ºi practicile magice se aflã în centrul celor douã povestiri fantastice a cãror analogie o propunem.Similitudinile între cele douã remarcabile creaþii sunt evidente atât din punct de vedere al multitudinii semnificaþiilor, cât ºi al motivelor ºi procedeelor narative vehiculate . In centrul lor se aflã un totem, în „ªarpele”, o reptilã de apã, în „Lostriþa”, un peºte ºui din apele repezi, de munte. Critica literarã (6*) detecteazã prezenþa fabulosului în aceste douã proze ºi le considerã un fel de basme culte, clasificare cu care nu suntem de acord pentru cã finalitãþile ºi structurile narative sunt cu totul diferite faþã de specia basmului. Nu fabulosul este în prim-planul intenþionalitãþii auctoriale ci fenomenul magiei încadrat într-un timp mitic, patriarhal, dominat de cultul sacru al strãmoºilor. Ambiguitatea ºi enigmaticul sunt ,de asemenea, modalitãþi narative permanent folosite pentru a se obþine senzaþia de straniu ºi a se menþine suspansul pânã la finalul deschis mai multor interpretãri, evitându-se happy-end-ul simplist al basmelor în care forþele binelui înving forþele rãului. Animalul-totem ºi nu personajul pozitiv, constituie nucleul în jurul cãruia graviteazã toate întâmplãrile ºi personajele povestirii fantastice.

Cronologic, „Sarpele”, apãrutã în 1937, este anterioarã povestirii lui Vasile Voiculescu, publicatã în volumul „ Iubire magicã” ,1966.(7*).Totuºi, frapeazã anumite similitudini care, bineînþeles, nu afecteazã originalitatea celor douã opere. Enumerãm succint câteva dintre acestea : întâmplãrile stranii sunt circumscrise de mediul acvatic (lacul în care s-a înecat avocatul Haralambie / apa vijelios curgãtoare a Bistriþei); eroii principali – Andronic ºi fata-peºte se manifestã într-o lume realã, profanã, laicã ,dar aparþin de fapt altei lumi atemporale ºi sacre; personajele reale sunt cuprinse de febra cãutãrii împlinirii erotice, sunt subjugate de refulate impulsuri sexuale (Dorina, Liza,Vladimir, d-na Solomon, Stere ,pe de o parte, ºi Aliman-pescarul, alãturi de flãcãii ademeniþi de lostriþã ºi înecaþi, pe de altã parte); desfãºurarea evenimentelor în preajma unei logodne sau a unei nunþi ; practicarea unui ritual de magie-vrãjitorie de cãtre o þigancã, evocat de cãpitanul Manuilã în primul caz ,ori oficiat de bãtrânul solomonar în cel de al doilea; tendinþa originarã a Dorinei ºi a lui Aliman de a fugi de realitatea nesatisfãcãtoare, de a se refugia într-o lume imaginarã necunoscutã dar fascinantã ºi alienarea lor faþã de societate, cu scopul de a-ºi redefini propria personalitate; intrarea protagoniºtilor într-o transã metafizicã datoratã încãlcãrii tabuului ºi pedeapsa cu moartea sau excluderea din societate.

Similitudinile ar putea continua ºi privind regresia în timp a personajelor-cheie (centrale) dar ºi prin procedeele ºi motivele narative utilizate de cei doi autori, unele deja menþionate aici: ambiguitatea, tehnica suspansului, onirismul, interferarea planurilor real ºi supranatural, regresia cãtre un timp originar, confuzia dintre personajul central ºi totemul sãu, tonul aluziv, descrierile ºi portretizãrile stranii, epilogul deschis, ecouri ale unor mituri cunoscute din mitologia româneascã ºi universalã, abandonarea în extazul erotic impersonal cu caracter iniþiatic.

Bibliografie:

1*) Ionel Buºe, art.Centenar Mircea Eliade, cotidianul Gazeta de Sud ,23 mai 2007,p.9

2*) Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Bucureºti,1994,traducere de Cezar Baltag

3*) Sigmund Freud, Totem ºi tabu, Ed.ªtiinþificã,Bucureºti ,1991,p.14,15

4*) J.G,Frazer, Totemism ºi exogamie, Andrew Lang, Secretul totemului, 1905

5*) Wilhelm Wundt, Volkerpsychologie,vol. II.Mytus und Religion, Leipzig,1906

6*) Vladimir Streinu, Pagini de criticã literarã,vol.III,Bucureºti Ed.Minerva,1971, Sorin Alexandrescu, Studiu introductiv, vol. La Þigãnci ºi alte povestiri, EPL,Bucureºti, 1969

7*) Elena Zaharia- Filipaº, Introducere în opera lui Vasile Voiculescu,Ed. Minerva,Bucureºti,1982, Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucureºti,Ed.Cartea Româneascã, 1976-1979