| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Nicolae Petre VrânceanuVânătorul de fluturi Era păstor sau era prinţ (nu asta are importanţă), păduri şi munţi, de la părinţi le stăpânea în transhumanţă şi lacuri cu luciri de stea, câmpiile foşnind bogate, dar, dintre toate îndrăgea poiana lui cu flori vârstate. Aici, din drum se-ndepărta şi se culca în iarba moale, glasul pădurii asculta cum se pierdea, departe-n vale. Nu adunase mari averi şi nici blazon cu spăngi şi scuturi, liber trăia printre oieri. Era doar vânător de fluturi. Fluturii albi şi fluturi roz, albaştri cum e numai marea, stropiţi pe-aripi cu chinoroz el îi ştia.Urmând cărarea, îi culegea pe cei stingheri privindu-le cu lăcomie culorile, blânde poveri, cum sânii fetelor sub ie. Prin sate el îi arăta, în târguri şi-n răzleţe case şi tuturor le întindea culori de aur şi mătase. Toţi îi ziceau cu glas mirat : Aşa mulţi singur tu ai prins, dar Fluturele Împărat, nu-l ai?..Ţi-am da preţ necuprins ! Plecă păstorul,mândrul prinţ, purtând comorile-n desagă, urcând spre zările fierbinţi Ducea cu el dorinţa-ntreagă să prindă-n palmă dureros în drumu-i lung şi necurmat, uşorul trup şi mlădios al Fluturelui Împărat, cu- aripa lui, viu curcubeu în alb,albastru, galben, roz, un ochi de demon ori de zeu încercuit cu chinoroz. Şi, iată că, în codrul des, sub poală neagră de pădure, mişcă ceva neînţeles : o zare de culori,subţire, ce palpita din când în când ca o chemare pe tăcute, stăruitoare ca un gând ce-ţi lasă simţurile mute. Era o vrajă să priveşti făptura de senin şi har cu grijă ca să nu striveşti alcătuirea de cleştar. Atât de-aproape iată-l, viu, cu-antena, sceptru triumfal, aripa lui, cer siniliu stropit cu roşu cardinal Stătea vrăjit în admirare păstorul mândru ca un prinţ, şi împietrit în nemişcare doar îl privea ca scos din minţi ! Putea s-arunce plasa-n jur, să ferece pentru vecie steaua-i de aur şi azur de glorie şi bogăţie, dar mâna întinse, să-l ajungă parcă-ar fi vrut să îl adoarmă şi fluturele-n loc să fugă i se-aşeză uşor în palmă. Plecă păstorul către târg din frunză şuierând voios, de răsuna întregul crâng şi codrul des şi rămuros. Călca întins şi apăsat ţinând în pumn prada uşoară şi cum ajunse, le-a strigat : Cine m-atinge o să moară ! Făcură cerc în jur cu toţi, şi negustori şi târgoveţi ; Ce vinzi, ne spune dacă poţi !? Un fluture, cel mai de preţ. Cine îl vrea în stăpânire, să-i cînte inima uşoară, să aibă parte de iubire cum teiul de parfum în vară?.. Cât ceri pe el ? zise-n sfârşit un slăbănog cu chip de cioclu. un car cu bani dau, negreşit, şi-ţi fac un monument cu soclu. Adu-mi-l repede aici, mi-e inima grea de păcate Îl ţin în pungă de arnici şi în seif cu cinci lăcate Mâine ai carul plin cu bani şi meşteru-ţi va face soclul; dă-mi fericirea peste ani, să mă-nsoţească-n veci norocul ! Hai, vino-aici, trist călător, zâmbi păstorul, vin să-l iei, prinde-l de poţi când este-n zbor, dacă aşa de mult îl vrei. Şi ridicând mâna spre-nalt, deschise palma către soare. Se duse-al zării împărat furat pe-o aripă de boare Ce ai făcut ? M-ai înşelat ! Iubirea eu de mult uitasem, invidia şi lăcomia şi nepăsarea le-nvăţasem L-aş fi ţinut doar pentru mine, să-mi bucur inima doar eu, m-aş fi simţit stăpân pe lume, eu, mie însumi Dumnezeu ! Lăsaţi-l singur peste fire, îl vor căta buni şi netoţi, lumina-i va pluti subţire, speranţă vie pentru toţi Zise mândrul păstor sau prinţ (nu asta are importanţă), piezându-se-n păduri şi munţi în ancestrală transhumanţă. Primăvară craioveană Şi alb şi roz şi violet iar înfloreşte liliacul, în jocul pur şi desuet natura-şi încordează arcul trăgând cu muguri moi de floare în soare şi-n albastrul cald, în orizonturi visătoare, într-un impetuos asalt. În versul de nou timp dorit din poezia lui Tradem, e verdele de malachit al frunzelor un tainic semn, chemarea lumii renăscute sfidând trecutul adormit şi lupta crâncen, pe tăcute, până la viaţă, negreşit. Pe la răspântii, din izvoare tumultul vieţii-a izbucnit Veniţi, ne cheamă Macedonski şi liliacul e-nflorit ! În lancea cuvântului Legat de catargul existenţei, rătăcind prin emisferele străvechilor hărţi, încerc să caut izbăvirea, după un obicei strămoşesc, în lancea cuvântului, orientându-mă după semnele cerului, sub colţul de lup al lunii. Haina nopţii, prea strâmtă, mă îmbracă în parfumuri şi ridică din umeri neputinţa de aripă a mânecilor. Al III-lea val Pregătiţi-vă de saltul icnit, începe urcarea sevei în arboreal răsărit în deşert din nisipurile informaţiilor. Turmele verbelor sapă galerii spre apele freatice, deasupra e secetă, mereu secetă. Pustiul sunetelor şi imaginilor acoperă încolţirile cu arpegii, elegii şi omagii, superb şi herb, cer înalt şi canal, în melanjul universal. Pregătiţi-vă, cântă orga cosmică. Urcă spre noi vuietul celui de-al treilea val. Lied Mi-am dorit toată viaţa o mansardă aproape de stele şi cărţi şi un pat, în loc de inelul cu piatră brumată sau drept reşedinţă un mândru palat. Din vrajă şi abur, din centrul acelui punct unic al lumii, rotund univers, fir de nisip, dureros să mă-nvălui în taina rostirii sublimului vers. Fecioare de aer cu plete de soare, când ochii-obosiţi înspre ziuă se-nchid, să-ngâne plutind pe largi coridoare, un cânt pentru mine, al visărilor lied. Stea dublă Seninul dens coboară între noi încât albastrul rece înfioară, în spaţiul arid, setos de ploi, şi frunzele de verde se uscară. Ne regăsim sub bolta înstelată îndepărtaţi, tu în Sud, iar eu în Nord, o amintire, timpul de altă dată, arar ne cheamă un himeric pod. Ne-om întâlni pe arcada luminată când de părinţi vom fi alături, poate, îngemănaţi în steaua vinovată, În strălucirea patimii de-o noapte. Ocrotitor clipind lumina dublă abia văzută între mii de astre, o vor chema în carnea coapsei suplă cupluri prelungi, vii siluete caste şi, când nectarul pur din cupa albastră sfârşit va fi pe buzele lor arse, privească-ndrăgostiţii steaua noastră cernând tăcerea-n razele întoarse. Paştele Domnului Au înflorit liliacul şi merii, stânjeneii albaştri şi-un galben agriş, zambile albastre şi bleu, parfumate, gălbenele rotunde pe tije înalte Cântă natura întreagă un imn învierii, izbânda rodirii, triumful vieţii, al primăverii, străluceşte în turme blana curată a mielului, sub caldele ploi ale razelor soarelui. Un dor de încolţire, de ieşire la viaţă, din luturi, tainice ceţuri înalţă, se-aude sămânţa-n ogoare pocnind, cartofii şi ceapa-n hambare-ncolţind E vremea de trecere-n noi germinaţii A duhului sfânt din mitice spaţii, e vremea Învierii din infernul lumesc, a mielului, Fiu din Tată Ceresc, a celui curat şi neîntinat, jertfit prin trădare, pe cruce urcat. Cu El şi prin El ne-am găsit mântuirea, şi lui îi cinstim peste veac nemurirea căci El e iubire şi sens, mai presus. Urca-vom Golgota cu tine Iisus, Tu eşti Învierea ce-n noi va să vie, Lumină din Lumină de veşnicie! În săptămâna patimilor mergeam la biserică, plângeam când oamenii, preotul cântau cu tristeţe prohodul cu nădejde în suflet şi cu blândeţe, înconjuram cu toţii lăcaşul sfânt şi-n noaptea Învierii, cu lumina în mâini şi în inimi ascunsă, în zorii de ziuă, în casa mea veche adusă, şopteam cu credinţă un gând repetat: Adevărat a înviat! Adevărat a înviat! În lut şi în noi Iisus Luminat, Adevărat a înviat, adevărat a înviat! |