Tiranie, nedreptate, corupţie şi sexualitate

 Aceste  cuvinte constituie, credem, liniile de forţă ale premierei  oferite de mărţişor 2008  de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova cu piesa Măsură pentru măsură de William Shakespeare, spectacol „construit“ cu minuţia recunoscută de inegalabilul Silviu Purcărete, un magician al montărilor inspirate în special din teatrul antic grec ori din dramaturgia shakespeariană. Versiunea scenică propusă de regizor este o selecţie din traducerea realizată  în româneşte de Ioana Ieronim a piesei „Measure For Measure” , lucrare care nu este citată printre capodoperele genialului dramaturg englez, critica o consideră o capodoperă cu fisuri, dar surprinde prin similitudinea  stărilor morale şi sociale cu care se confruntă omul contemporan şi, de asemenea, întruneşte trăsături definitorii ale teatrului shakespearian: umanismul, lupta împotriva intoleranţei şi tiraniei, tulburătoarea meditaţie poetică, oscilaţia între sublim şi trivial a existenţei umane, dialectica violentă ori subtilă a consumării conflictelor, inteligenţa metaforei şi ascuţimea calamburului, insolitul situaţiilor dramatice sau comice, amestecul de cruzime, cinism şi generozitate  în galeria foarte largă a personajelor care populează scena. Silviu Purcărete observă o anumită mecanică a succesiunii tablourilor scenice, o atmosferă dominată implacabil de sentimentul morţii, tensiune determinată de aplicarea automată a legii de către inflexibilul Angelo, cel ce preia temporar puterea de la ducele Vincenţio pe timpul absenţei acestuia din cetatea Vienei sub pretextul efectuării unei călătorii misterioase pentru care se va travesti în călugăr. Investit cu însemnul puterii - stiloul cu care va semna toate actele de cancelarie, inclusiv sentinţele de biciuire, de încarcerare ori de condamnare la moarte, Angelo va deveni un tiran nemilos, crud şi cinic, dorind să pozeze în conducătorul incoruptibil, de o moralitate ireproşabilă, instauratorul ordinii prin folosirea dură a legilor existente, dar nesocotite ori uitate de gloata păcătoasă. Principiul respectului legii, chiar atunci când aceasta este inumană, este susţinut şi de Escalus, al doilea om al puterii după Angelo, de slujbaşii ducatului şi recunoscut chiar de victimele condamnate – tânărul Claudio acuzat de a fi păcătuit cu iubita sa înainte de căsătorie ştiind că aceasta era fecioară; Julieta, iubita lui, vinovată că şi-a dăruit fecioria viitorului soţ şi tată al copilului ce urmează să se nască; Isabella, sora lui Claudio, novice la o mânăstire; Barnardine, un puşcăriaş decăzut; mulţimea încarcerată şi biciuită pentru diferite pricini. În aceste condiţii, viziunea spaţiului scenic este realizată de Silviu Purcărete împreună cu Gabriel Mănescu  prin mişcarea repetată a unor masive panouri, însoţită de zgomotul dominant al unor angrenaje ca de malaxor care striveşte sau claustrează existenţa fragilelor şi păcătoaselor fiinţe umane. Acţiunea piesei se mută astfel rapid, secvenţial, din exteriorul reşedinţei ducale în interiorul acesteia, în carceră sau în spaţiul temnicerului, în chiliile mânăstirii ori la porţile cetăţii. Culoarea şi forma panourilor alături de esenţializarea elementelor de costum şi scenografie dau un caracter de generalitate secvenţelor dramatice sumbre şi plurivalenţei mesajelor pe care spectacolul reuşeşte să le transmită inclusiv prin muzica lui Vasile Şirli, prin sonorizarea  semnată de Valentin Pârlogea ori de luminile dirijate de Dodu Ispas.

Zgomotul repetat, de angrenaj mecanic creează şi menţine tensiunea dramatică din ce în ce mai acutizată, până la un happy end parţial împlinit, pentru că feciorelnica Isabella, sora lui Claudio, va trebui să plătească absolvirea de pedeapsa capitală a fratelui ei oferindu-se lui Vincenţio, ducele, personaj tratat în spectacol nu ca un prinţ respectabil, ci ca un depravat şi viclean ce controlează din umbră întreaga intrigă provocată de sine însuşi cu intenţia nemărturisită de a-l elimina ca adversar pe Angelo şi de a-şi justifica propria corupţie prin demascarea locţiitorului său care, şi el, pângărise o tânără, cu care se logodise, dar pe care nu o luase de soţie aşa cum promisese.  Angelo  crezuse uitată această faptă, la fel de vinovată ca şi aceea a lui Claudio pe care îl condamnase la moarte, deşi tânărul îndrăgostit de Julieta îşi mărturisise căinţa dar şi dorinţa de a se căsători cu aleasa inimii sale.

            De fapt, piesa „Măsură pentru măsură” dezbate şi condamnă cu mijloacele teatrului , în modul magistral în care Shakespeare ştie să o facă, o lege inumană care nu ţine cont de pasiunile sincere şi fireşti ale oamenilor simpli considerându-le păcate capitale, în schimb tolerând bordelurile, târfele şi proxeneţii, precum şi imoralitatea şi viciul celor puternici, inclusiv a ducelui Vincenţio, cel care consideră că este îndreptăţit să se folosească de vechea cutumă medievală a „dreptului primei nopţi”. Regizorul spectacolului craiovean accentuează trivialitatea sexualităţii gratuite, a pasiunilor murdărite de gândul animalic al posesiei lipsite de iubire, de sentimentul ce înnobilează fiinţele umane, situate deasupra îngrădirilor sociale şi a limitelor  artificial trasate de societate şi chiar de familie, cum se întâmplă în capodopera „Romeo şi Julieta”. În această cheie  credem că pot fi decodate simbolurile falice desenate pe zidurile cetăţii ori scena întîlnirii dintre Angelo, ajuns la paroxismul dorinţei, şi novicea Isabella a cărei conştiinţă este sfâşiată între datoria de a-şi respecta legământul de castitate şi posibilitatea de a-şi salva fratele. Dezgustul faţă de neînfrânarea sexuală, detectabil şi în Hamlet ori în Troilus şi Cresida, este mult mai prezent în  „Măsură pentru măsură” încât aceasta „ne dă senzaţia că este un canal de scurgere” (Marlyn French). Însuşi Shakespeare se declară adversarul batjocoririi iubirii şi a femeii prin legi nedrepte ori prin acte  ce-şi caută justificarea in anticul dicton „Dura lex sed lex”. Atitudinea sa intransigentă din teatru este rezumată tranşant şi în sonetul 66 pe care ne îngăduim să îl cităm integral: „Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor/ Decât să-l văd slăvit pe ticălos,/ Iar pe sărman de râsul tuturor,/ Să văd tăgăduit pe credincios,/ Pe vrednicul de cinste oropsit, /  Şi pe femei batjocorite crunt, / Pe cel făr’ de prihană pedepsit, / Şi pe viteaz răpus de cel mărunt, / Şi artele sub pintenul despot. / Să văd prostia doctor la deştepţi / Şi adevărul „vorbă de netot” / Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:/ Mă uit scârbit la tot şi - Bun rămas! / Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las? Aceste versuri concentrează accentele de critică socială din piesa „Măsură pentru măsură”, relevate de purtătorul de cuvânt al adevărului, sinonim bufonului din alte lucrări dramatice shakespeariene,  tânărul Lucio, un alt apărător al condamnatului Claudio. Lucio va plăti crunt îndrăzneala de a dezvălui adevărul despre corupţia ducelui, fără să ştie că se confesează chiar lui Vincenţio travestit în călugăr. Pe când Claudio şi Angelo vor fi obligaţi să se căsătorească cu logodnicele lor, Lucio va fi biciuit şi condamnat la moarte pentru că a spus adevărul despre un regim tiranic şi un conducător corupt cu aparenţe de respectabilitate şi generozitate.

Semnificaţia titlului rămâne la nivelul plătirii unei fapte considerate imorale cu aceeaşi monedă atât pentru un tânăr simplu cât şi pentru  curteanul Angelo, respectând principiul egalităţii în faţa legii, numai că  Vincenţio se situează deasupra legilor, beneficiind de imunitatea conferită de rangul său nobiliar. Este şi acesta un semn, sesizat de realizatorii spectacolului, că Renaşterea aduce idei noi, dar nu atât de  îndrăzneţe încât să-l poată ataca direct  pe conducătorul feudal investit de divinitate ca prinţ, după concepţia epocii.Titlul piesei poate deruta, amintind de zicerea din Vechiul Testament – „ ochi pentru ochi”. Originea titlului se află în textele evanghelice ale Noului Testament : „ Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei, VII, 1-2); „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” şi „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca, VI, 37-38). De fapt semnificaţia este răsplata moderată pentru lipsa de moderaţie, ducele pedepseşte cu blândeţe şi iertare, convins că nimeni nu este perfect şi îndreptăţit să împartă o dreptate absolută. În piesă, bunătatea ducelui trezeşte admiraţia şi  chiar afecţiunea Isabellei, în spectacol se schimbă relaţia dintre aceste două personaje, Isabella este forţată  să-l urmeze pe duce pentru a-i răsplăti bunătatea ! Acest final pare a fi mai coerent urmând logica ideii că nimeni nu este perfect şi că Lucio  a spus adevărul despre percepţia publică a imaginii ducelui. În mare parte, de desfrânarea şi fărădelegile din cetate este răspunzător chiar Vincenţio, care poate culpabiliza şi pedepsi pe oricine şi, în acelaşi timp, se poate bucura de imaginea unui despot luminat şi nu  a unui tiran crud ca Angelo.

Regizorul Silviu Purcărete a  ales un final în concordanţă cu întreaga concepţie a spectacolului şi cu sugestiile textului lui William Shakespeare. Intuiţia sa  se observă şi în modul în care a gândit distribuţia .Am putut observa din nou exactitatea de bijutier  a regiei, concepţia generală a spectacolului constituind montura preţios şi durabil filigramată şi crenelată, astfel încât rolurile în care evoluează actorii să fie nestematele care împodobesc această uluitoare şi originală  creaţie cu strălucirile multicolore ale talentului, măiestriei şi inteligenţei  fiecăruia.   Au interpretat: Ilie Gheorghe (Vincenţio, ducele), Valentin Mihali (Angelo-locţiitorul), Adrian Andone (Claudio, un tânăr), Sorin Leoveanu (Lucio, un tânăr cochet), Valeriu Dogaru (Escalus, locţiitor al lui Angelo), Valer Dellakeza (Un puşcăriaş decăzut), Cerasela Iosifescu (Mariana, logodnica lui Angelo), Ion Colan (Abhorson, călăul), Angel Rababoc (Temnicerul), Ana Ularu şi Valentina Popa (alternativ în rolul Isabella, sora lui Claudio), Romaniţa Ionescu (Julieta, iubita lui Claudio), Iulia Lazăr (Madam Overdone, codoaşă), Nicolae Poghirc (Pompey), Cătălin Băicuş, Marian Politic, Dragoş Măceşanu, Cosmin Rădescu, Mircea Tudosă (Domni),  Constantin Cicort (Elbow, poliţai), Geni Macsim şi Anca Dinu (Călugăriţe), Gina Călinoiu (Un băiat), Tudorel Petrescu (Călugăr).

Prin această premieră cu final şi mesaj deschis către contemporaneitate, Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Fundaţia Shakespeare, şi nu în ultimul rând regizorul Silviu  Purcărete oferă  spectatorilor craioveni o nouă creaţie-reper în teatrologia naţională, un spectacol care pune măiestrit în valoare inegalabila operă shakespeariană.