Poezie

Flacără sacră

Totdeauna am primit

sentimentul de dor

pentru patria mea

cum ţărâna primeşte

ploaia fecundă

şi, caldă, raza de soare.

Toate icoanele sufletului

le-am aşezat în lumina

iubirii care va arde

şi dincolo de Styx

cu nestinsă flacără

Acasă

Aerul, pasăre albastră, pluteşte

peste iarba-ncolţind în privire,

pe corzi de lut în sânge-mi şopteşte

de-acasă, nestinsa iubire.

Ard macii cu flăcări înalte

pe ceruri adânc oglindite în ape,

sub lacăt de tăcere, departe,

lumina unei lacrimi doare strivită sub pleoape.

La Mănăstirea Dealu

Capul lui Mihai Viteazul

scrutează cu ochi de jar

dintr-o criptă de la Dealu

către Alba, în Ardeal

Gândul-vultur i se-avântă

peste ţară, peste noi

şi arată calea sfântă

dincolo de vânt şi ploi.

În orbite de fântână,

chipu-i brav se oglindeşte,

trup şi cer se împreună

peste carpatine creste.

Salvaţi sufletul meu

Sufletul meu,sticlă goală, pluteşte

purtând un mesaj aruncat pe valuri de mare,

speranţa că va fi la un capăt de lume

citit dintr-o pură-ntâmplare.

O, Doamne,

atâtea lucruri aş fi putut face

dacă n-aş fi fost părăsit

şi uitat în pustiu

de scoici şi de alge.

Ce frumos ar fi fost să fiu marinar

pe corăbii ce trec depărtat

cu semeţe catarge!

Sper numai atât,

cineva să citească

un înscris aruncat la-ntâmplare în mare,

să anunţe lumii întregi

strigătul meu disperat de salvare,

să convingă-n sfârşit

că se poate porni

imposibila mea căutare.

Răcirea planetei

Sub pielea scorojită a cerului,

prin găurile stelelor

bate un vânt rece asupra pământului

trupului meu.

Şerpii beznei au urcat pe coloanele văzduhului

şi ameninţă să înghită luna,

zorii alungă reptilele reci

şi luminează câmpia

golită de pâine,

oraşele peste care se prăbuşesc

aripile fumegând ale poeţilor

rănite de „ancorarea” în realitate.

Planeta e din ce în ce mai rece,

treptat, pământul trupului meu îngheaţă.

Firul de iarbă

Strivit a fost de roţi şi de şenile

şi ars de duşmani, pârjolit de-ai săi

dar, firul creşte-nalt, cum viersu-n file,

tânăr trecând prin anii strânşi în clăi.

Mari forţe din adâncuri îl nutresc,

o mână-l ocroteşte din înalt

să spargă piatra-n mersul său firesc,

de nimeni şi nimic înfricoşat.

Puternic e şi totodată blând

mângâie tălpile copilăriei

învolburând în inimă şi-n gând

vigoarea-ntreagă a geologiei.

Firav şi palid ne e firul vieţii

dar, el din lutul vetrei se-ntăreşte.

Prin iarba ţării-n verde trec nămeţii

ce vremuiesc la porţi împărăteşte.

Îmbărbătează cugetul meu

Se stinge inima mea, puterea trupului meu…

tocit e vârful ascuţit al săgeţilor gândului,

m-ai învins cărunteţe,

precum lui Ulisse, întors în Ithaca,

muiatu-s-a tăria glasului meu

şi sprinteneala pasului

mai mult ca uleiul măslinului.

Ştiu, Înalt Împărate al slavei,

omu-i ca iarba şi zilele lui scuturate-s

ca florile câmpului

totuşi, îmbărbătează cugetul meu,

căci fărădelegea nu am ascuns-o

ca Tu să ierţi nelegiuirea păcatului meu.

Lăuda-te-voi, Doamne,

că aproape eşti de cei umiliţi

şi cu duhul smeriţi,

soarele meu eşti,

Lumina Lumii de tot binefăcătoare.

Primeşte-mă în Mare Împărăţia Ta

căci am stat în legea credinţei,

pom răsădit

lângă izvoarele apelor,

sporindu-şi rodul mereu.

Rodirea şi lucrul meu

întru slava-Ţi nemăsurată sunt

şi năzuinţa mea, spre Gloria

cerurilor celor mai înalte.