Am citit cândva, nu demult de fapt, o carte a unui finanţist celebru, carte care se intitula, în traducerea franceză, Triumful lăcomiei, Le triomphe de la cupidité. Am fost surprins de acest titlu pentru că, de obicei, despre lăcomie nu vorbesc sau scriu finanţiştii sau economiştii, pe care-i consideram, dacă nu chiar părinţii ei, în orice caz, nişte rude apropiate. Joseph Stiglitz, premiant Nobel, afirma cu argumente specifice profesiei sale că apariţia crizei din 2008 fusese provocată tocmai de lăcomie, cea a băncilor şi mai ales cea a conducătorilor lor. La asta mă gândisem şi eu, încă dinainte de criză, dar argumentele mele nu erau din sfera respectivă, mai degrabă din cea morală, foarte îndepărtată de aceea a afacerilor, aşa cum ne învăţa cândva, acum peste un deceniu, şi un mare magnat român, azi dispărut.

De câte ori văd la televizor sau citesc în ziare o nouă ştire despre încă o afacere de corupţie, în care sunt puse în joc sume ameţitoare pentru oameni ca noi, îmi revine în minte titlul cărţii lui Joseph Stiglitz. (În realitate, în engleză, ea se intitulează Cădere liberă, Free fall, dar francezii au acest prost obicei, de data asta foarte bun, de a găsi ei alte titluri, care li se par mai conforme cu conţinutul cărţii respective, atunci când traduc.) Aşa şi acum, cu afacerea celor 43 de mii de hectare de pădure proiectate să fie restituite cuiva care nu avea nici un drept, în afara numelui, comun cu cel al vechiului proprietar, afacere în care sunt implicaţi oameni politici, administratori şi alţii. Cu toţii ar fi avut de profitat gras dacă afacerea se făcea. M-am întrebat şi la prima audiţie a cazului şi ori de câte ori piesa se repetă mă mai întreb la ce le trebuiau acelor inşi atâtea averi, în fond atâţia bani, pentru că ei nu mai erau demult nişte săraci care să se bucure la cine ştie ce dar. Întrebare prostească, de om care nici n-a visat suma lor şi nu ştie că, dacă ai luat-o pe calea asta, nu te mai poţi opri, mai ales dacă nici legea nu te opreşte, deoarece chiar tu o faci. Ia te uită, totuşi, că de data asta legea era făcută altfel şi, slavă Domnului, ea a fost aplicată. Astfel încât nu pare a fi fost, de data asta măcar, nici un triumf al lăcomiei, ci dimpotrivă. Dar să nu ne grăbim, afacerea încă nu s-a terminat, procesul nici n-a început, iar anii trec şi sumele vehiculate rămân deocamdată în posesia celor care le-au luat. Dacă le-au luat. M-am întrebat mereu de unde atâta lăcomie la unii oameni şi mi-am răspuns că toată lumea e lacomă, atâta doar că nu toată lumea are mijloacele de a-şi vădi public şi nici privat darul. Stă-n firea omenească. Am constatat şi pe pielea mea, când a trebuit să-mi fac oarecare ordine în cărţi, că bibliotecă nu le pot numi. La ce bun atâtea cărţi, de ce nu le-am aruncat la timp? Aici, desigur, este vorba de o altă lăcomie. Alta? De ce? Nu-i tot instinctul acela de şobolan (?) de a strânge bunul râvnit (la el, probabil, mâncarea), chiar mult peste posibilităţile de consum personal? Mă rog, dar măcar nu le-am furat, m-am consolat eu însumi pe mine însumi. Nu le-am luat de la gura cuiva care tocmai voia să le devore.

Se spune că nu trebuie să te duci să cumperi mâncare atunci când ţi-e foame, pentru că vei lua mai mult decât îţi trebuie şi o să fii în situaţia de a arunca o parte din ce ai cumpărat. Dar ce să faci atunci când ţi-e foame (de cărţi) continuu, şi când te duci la cumpărături şi când faci altceva? Te pomeneşti că şi oamenilor ăstora, de mai sus, cei cu pădurile Moldovei, le-o fi foame întruna şi nu se mai pot opri. Şi atunci, ce să facă societatea, cum să se apere de ei? Cu ajutorul legii şi a celor puşi să o aplice.

Prin anii 90 lozinca era „Nu ne vindem ţara”. Acum ea a căzut în desuetudine. Acum vindem orice, şi pe tata şi pe mama, pentru că ne e foame. Lui Hyperion îi era sete de repaus, acum lumea e invers, pe dos, nu se mai opreşte odată din acumulări peste acumulări de bunuri şi obiecte, de la maşini la case şi viloaie, de la iachturi şi moşii şi păduri dacă se poate întinse pe toată suprafaţa ţării. Trăim o epocă de mari prefaceri, cum se spunea acum peste 40 de ani. Prefacerea ţării în bun propriu al câtorva dintre cei care au apucat o dată puterea sau demnităţile ei şi s-au pus pe profitat. Nici prin cap nu le trece celor aleşi sau numiţi de cei aleşi că au ajuns acolo în primul rând ca să profite cei care i-au ales. Aş, ăstora li se dă câte o găleată de plastic, cu nişte zahăr şi făină în ea şi să fie mulţumiţi. Că, altminteri, le arătăm noi lor, par a spune cei de pe liste. Lista primează. Altădată, într-o lume mai civilizată, la Junimea, prima anecdota. Dar acolo era vorba de oameni inteligenţi, aici de parlamentari, miniştri şi alte lighioane postcomuniste, dintre care se recrutează reprezentanţii lăcomiei universale, naţionalizate pe la noi.

Şi cel mai trist ştiţi ce este? Că s-a întâmplat aşa cum ne preveneau infiltraţii de pe la cozile din primele zile de după revoluţie: toţi sunt la fel. Nu erau, dar au dispărut cei altfel şi formula securistică s-a adeverit. Cu ajutorul chiar al celor care o fabricau, infiltraţi peste tot şi împingând lucrurile în direcţia, bună pentru ei, proastă pentru noi toţi, ceilalţi. Of, mă tem că am mai scris asta de câteva ori, dar ce să faci dacă lucrurile se repetă, e drept la altă scară, dar în esenţă sunt la fel.

Să mă scuze ceilalţi lacomi, prinşi sau neprinşi (deci „negustori cinstiţi”), că m-am referit numai la cei de ultimă oră, dar şi asta e ultima oră doar până în momentul scriiturii, că până la apariţie sigur mai cad şi alţii.