Sonia Larian, o scriitoare puţin cunoscută astăzi în ţara sa de până la 1986, este autoarea, chiar în anul defectării, împreună cu soţul său, Lucian Raicu, a unui roman intitulat Bietele corpuri. Am parafrazat titlul acelei cărţi excelente, retrase repede de pe piaţă, pentru că autoarea alesese libertatea, unde trăieşte şi azi (în Franţa). Dacă îmi mai aduc bine aminte, bietele corpuri erau înfăţişate în romanul acela în evoluţia lor, adică în involuţia lor, de la strălucirea tinereţii la degradarea ireversibilă a bătrâneţii, azi cuvânt tabu şi deseori înlocuit, din corectitudine, cu vârsta a treia sau chiar a patra.

Oamenilor le place să-şi păstreze, înregistrate, imaginile de la vârsta strălucirii, a feţei întinse şi vesele, pe care să le privească în momente când nimic din acestea nu mai există. Cum ne place să privim vestigiile măreţiei arhitectonice şi istorice a cine ştie cărui trecut. Nu se duc toţi la Palmyra? Dar acolo nu mai văd decât în imaginaţie – dacă o au – măreţia de altădată a acestei metropole antice, poate chiar fiind răzbunaţi de vederea ruinelor actuale, răzbunaţi în ideea că nu numai corpurile de carne ajung nişte ruine înainte de a se topi în natură, ci şi cele, aparent durabile (vezi monumentum aere perennius…). N-ar trebui să se bucure, ar trebui să se înspăimânte mai ceva decât atunci când îşi văd colegii din adolescenţă şi se miră de cum au ajuns, uneori uitând că şi ei, miraţii… Dar noi ne bucurăm mereu de necazul altuia, fără să ne gândim la al nostru, egal cu al lor, chiar dacă puţin mai târziu, infinit de puţin.

Am fost şi eu tânăr şi prost, spunea un scriitor proletcultist, dar un om simpatic de altădată, dar acum tinereţea s-a dus. Legenda înţelepciunii bătrâneţii nu mai prea durează, acum a apărut legenda importanţei tinereţii. E o prostie să crezi că vreo vârstă, cea de la început, sau cea de la sfârşit, ar fi mai brează decât alta. Prostie propagată în masele largi populare (în care intrăm cu toţii) de media, de insuficientele lecturi ale majorităţii oamenilor şi de tradiţia orală, care are corsi e ricorsi, adică e când aşa, când aşa. Acum e aşa, adică e pentru tinereţe. Înainte, în societatea încremenită a gerontocraţiei, era aşa, adică bătrâneţea avea valoare de schimb. Deşi nu se schimba mare lucru. Acum valoarea de schimb a trecut dincolo, la iuventocraţie, dacă pot spune astfel. Între acestea două, flux şi reflux, rămâne de fiecare dată o punte sau mai degrabă o fâşie de pământ, ca aceea ce duce spre Mont Saint-Michel când e fluxul în toi. Pe ea nu trece prea multă lume, nu trec prea multe idei. Ar trece mai multe dacă fluxul şi refluxul ar fi ignorate, căutându-se lucruri, fapte, esenţiale, mai puţin legate de contingent.

Aşa cum mă obsedează afirmaţia din Lungul drum al zilei către noapte (de ce nu al nopţii către zi? Pentru că e prea scurt? Poate.) de Eugene O’Neill, Trecutul e aici, împreună cu noi, tot aşa nu pot uita nici fraza cutremurătoare a lui Tocqueville, din 1839 nu de azi: În America, fiecare generaţie e un alt popor. Prima se referă, desigur, la imposibilitatea de a face abstracţie de un trecut aparent încheiat. (De câte ori n-am auzit, mai ales în anii ’90, apelul să nu ne mai gândim la trecut, ci să ne concentrăm pe ce avem de făcut – vai, iar! – în viitor, iar cu prezentul omis! Apel al celor care aveau ceva de ascuns, adică de uitat ca să poată fi ca noi.) Dar evident că trecutul era acolo, împreună cu ei. Şi cu noi toţi, fireşte. Cât despre fiecare generaţie e un alt popor, asta se vede mai ales acum, când ruptura între generaţii a atins forme patologice chiar. O fi bine, o fi rău? Nu ştiu, poate că e bine, poate că infuzia de tinereţe, ca să folosesc un clişeu mai mult politic, ne-ar putea aduce binele social mult visat. Şi dacă nu? Atunci să ne repezim la firma contrară, adică înapoi la gerontofilie? Nici aia nu va avea mai mult succes. Ca-ntotdeauna, adevărul e undeva, pe la mijloc, dar omenirea nu-l vede şi-i dă înainte cu experimentele ei. Sau mai degrabă experienţele ei.

Dar uite unde am ajuns de la sărmanele corpuri ale Soniei Larian! Cei care ajung de tineri la putere, fie ea politică, mai ales, fie socială, fie literară, ar trebui să ţină seama de evoluţia/ involuţia corpurilor fizice, mai ales atunci când de cele spirituale nici nu poate fi vorba. Cine ştie dacă nu cumva spiritul e singurul care se poate, dacă nu opune, măcar interpune între strălucirea fizică a tinereţii şi veştedul aspect exterior al vârstei ingrate (de obicei se înţelege prin această expresie vârsta adolescenţei, dar eu vă spun că e alta, ultima).