Mă plictisisem de discuţia despre pa-triotism ca despre o nesfârşită laudă la adresa poporului din care faci parte, o laudă cu ochii închişi, ca nu cumva să-i/ţi vezi vreun defect. Când deodată a sărit un înalt personaj că ăia care – „nu’ aşa?”, vorba directorului meu de la liceu – sunt de altă părere decât el şi hulesc poporul român, cu vreo trei r la începutul celui de-al doilea cuvânt, ar trebui împuşcaţi. Între timp am aflat că a fost doar o metaforă. Metaforă pentru ce, metafora cui? Metafora, învăţam eu cândva pe la acelaşi liceu al cărui director spunea, între altele, mereu şi mecanic un „nu’ aşa?” hotărât, era un fel de comparaţie, cu unul dintre termeni eludat, ca să mă exprim mai ca azi, nu ca atunci. Buuun. Şi atunci, care e termenul eludat, vă rog?

În anii de demult, acum uitaţi de obicei, acelaşi personaj de azi a scris şi, cred, chiar publicat, în revista Viaţa Românească, un lung articol intitulat Tinerii corifei. Şi unul dintre tinerii aceia, corifei nu’ aşa?, era chiar – n-o să vă vină să credeţi – chiar un împuşcabil de azi, adică de mai ieri. Asta arată că, vorba poetului, veacul înaintează. Şi metaforele se fac tot mai greu de înţeles şi mai ales de prevăzut.

Celălalt dintre tinerii aceia corifei, că erau doi, dacă-mi aduc eu bine aminte, tocmai publicase (atunci, demult) un scurt text care a răsunat serios în epocă (era cea „de aur”) despre – iar n-o să vă vină să credeţi – patriotism. Textul apăruse în Secolul XX al regretatului (azi) Dan Hăulică şi, pe urmă, a fost reluat, dacă nu mă înşel, la Europa Liberă. Pentru că nu era deloc conform cu obiceiurile epocii, care era una a interdicţiei de criticare a oricărei greşeli sau trăsături de caracter neconvenabile a poporului. Nu se scria român cu trei r ca la Caragiale, în schimb nici nu era voie să spui ceva de rău despre el. Or, tânărul corifeu de atunci, încă nepus pe lista de împuşcabili nici în zilele noastre, semn că mai sunt speranţe de salvare pentru unii, demonstra chiar contrariul ideii oficiale, şi anume că tocmai critica dură a defectelor unui apropiat, deci chiar a poporului tău (nu-mi aduc aminte dacă o spunea pe şleau sau mai aşa, pe ocolite, în spiritul (?) vremii), demonstrează că îţi pasă de el şi că, în felul ăsta, încerci, cu puterile tale, să-l faci mai bun. În fine, cam aşa ceva, cu alte cuvinte, mult mai alese şi mai abile, ca să fi putut şi trece de cenzura cu ochi de vultur a vremii şi să fie şi de înţeles pentru cine avea minte să înţeleagă. Cât despre altul dintre împuşcabilii de azi, acesta rămâne, în ochii comentatorilor contemporani, vinovat tocmai de nişte cuvinte dure la adresa poporului său de nătărăi care l-au votat pe Iliescu, frâna României, în Duminica Orbului din 1990. De atunci nu i se mai iartă asta, ca să nu i se spună pe şleau că, de fapt, altceva îi supără la el pe cei supăraţi pe el.

Tot felul de inşi, politruci de azi, care în viaţa lor, zisă greşit politică, nu fac altceva decât să-şi chivernisească propriile averi, cum aud de vreo obiecţie la poporul român, hopa, sar în sus, că aşa ceva e inacceptabil, iar de data asta l-am auzit pe unul, cu o figură întunecată, care spunea cu un sfert de gură că, da, nu trebuie să ameninţăm aşa, dar nici ca… şi dă-i şi dă-i şi dă-i cu jignirea poporului ş.a.m.d. În timp ce tot ce fac ei şi ai lor, acolo, în Parlament şi pe unde s-au mai aciuat, nu este decât curat furt de la poporul român. Şi asta ca să trec peste limba românească stâlcită pe care o practică mulţi dintre aceşti patrioţi după moda veche, ceauşistă, fără să le treacă prin cap că şi asta e o dovadă, şi încă una temeinică, a dispreţului faţă de poporul care a emanat-o şi încearcă şi el s-o vorbească, tot mai prost şi el, trebuie s-o recunoaştem.

Nu m-am mai mirat de revirimentul atitudinii sau mentalităţii ceauşiste, era clar de atunci încă, de când împuşcabilul proferase acele cuvinte indignate, că sistemul n-a murit. Vorba maramureşenilor: comunismu’ n-o muritu / doar o ţî’ s-o odihnitu! În orice caz, mentalitatea lui.

Prin primii ani ’90, cred că era în 1993, am avut şi eu onoarea să mă aflu pe o listă de duşmani ai patriei (altă noţiune mult proferată de comunişti, încă de la prima lor descălecare din tancurile ruseşti, că aşa sunt ai noştri, tot descalecă, ba de pe cal, ba de pe tancul cine ştie cui, nu vin pe picioarele lor, cu votul tuturor…), apărută atunci într-o publicaţie infamă care murdărea numele ţării dintr-o anumită perioadă istorică a ei. Ba m-am şi judecat cu autorul listei, foarte lungă listă de altfel, dar ceilalţi, mai înţelepţi sau mai lasă-mă să te las, nu veneau la proces, pentru ca, în final, să se închidă dosarul, după ce un procuror binevoitor mă sfătuise să cer daune morale nu ştiu ce sumă şi am refuzat, că nu de asta era vorba. După cum se vede, cârtiţa asta iese la lumină când te aştepţi mai puţin şi în curtea la care nu te-ai aştepta nici în ruptul capului.

Patrioţi din gură avem, slavă domnului, destui. Din cei autentici mai puţini. (Mă suspectam şi eu că nu sunt destul de patriot, dar când am văzut la postul de televiziune Travel un reportaj din Dobrogea, deloc negativ, dimpotrivă, m-am bucurat şi m-am uitat cu interes, deşi nu-mi spunea nimic nou.)