Arta ºi ºtiinþa

Aceste douã cuvinte ne-au zguduit tinereþile, ba ºi copilãriile ºi adolescenþele, cu sunetul lor de trompetã a Carpaþilor, dar ºi-a Ardenilor ºi-a Senei, de pe unde ne-au venit prin anii 48 ai unui secol demult încheiat ºi unde au fost lansate spre lume de Marea Enciclopedie Francezã, mama secretã a marii revoluþii de pe aceleaºi meleaguri.

Într-o altã ordine, ºtiinþa ºi arta, aceste „cuvinþele”, cum ar fi spus tãtucul Vladimir Ilici, au fost clamate ºi proclamate de activiºti obtuzi, ai cãror ochi tâmpi scãpãrau în tâmpenia lor de îndatã ce le zvârleau spre masele obligate sã aplaude orice ºi oricum. Sigur, ºtiinþa ºi arta erau foarte bune dacã erau de pe-aici, de prin lagãrul nostru. Cele de dincolo, nu de pe lumea cealaltã, dar tot cam aºa era, cele burgheze, vai, erau câh ºi eram preveniþi sã nu cumva sã ne lãsãm ademeniþi de glasurile lor de sirenã cãci am putea sã o sfârºim rãu. Ceea ce au ºi pãþit mulþi dintre cei care au dat crezare ºtiinþei ºi artei burgheze (cã la ei - moºierime nu exista). Acolo, dincolo, unde norocoºii scãpau din când în când, dar se întorceau numai când (ºi când), celor douã cuvinþele li s-a adãugat ºi un al treilea, progresul, ºi toate trei împreunã formau un fel de pandant, sau poate antidot, la cealaltã triadã a vremurilor revoluþionare franceze, liberté, égalité, fraternité. Noi, însã, cu inima strânsã, ca sã citez un clasic uitat, depuneam acolo, dincolo, cele mai curate speranþe, cã arta de-acolo e purã, cã ºtiinþa e pentru oameni, cã progresul lor, vai, progresul acela e numai ºi numai spre binele omenirii. Toþi aceºti bolovani grei îi depuneam noi în partea mai dinspre Vest a Europei. De ce am spus bolovani? Foarte simplu: într-o carte despre prostia omeneascã de-a lungul timpului ºi spaþiului, un autor maghiar, Rát-Vegh István, povesteºte cã locuitorii de pe o anume insulã din­tr-un anumit ocean, rãmaºi într-o fazã bancarã incipientã, sau poate, dimpotrivã, ajunºi într-una extrem de avansatã, mai avansatã decât noi, folosesc ca monede pietrele. Dar nu niºte pietricele pe care sã le poþi lua în buzunar ºi sã le transporþi la cel care-þi vinde marfa, nu, din contrã, pietroaiele fixe, cataroaiele, dacã vreþi, aflate pe malul mãrii ºi pe care nu le-au clintit niciodatã nici furtunile, nici alte valuri, eventual tsunami. Pietrele rãmân, doar proprietarii se schimbã. Primesc o marfã ºi desemneazã pietroiul cutare, cu caracteristicile lui, drept rãsplatã  pentru cel care i-a procurat-vândut-o. Noul proprietar ce sã facã cu ea, înainte de a o retransmite, în urma altei tranzacþii? Se duce în zilele de rãgaz cu toatã familia ºi-ºi admirã pietroiul sau, dupã caz, pietroaiele proprietate personalã. Alãturi, altã familie îºi admirã pietroaiele ei ºi aºa mai departe. Cu timpul îºi schimbã locul doar oamenii, familiile, pietroaiele nu. Proprietatea trece, pietroaiele rãmân. Cam ca pãmântul transmis de la un proprietar la altul, dar neclintit. Deci, tot aºa, ne-am depus ºi noi visurile idealiste asupra unei societãþi perfecte, cu ºtiinþe ºi arte ºi progres curate ºi perfecte, în Vest. Erau acolo demult, de fapt, încã din patusopt, neicusorule, ºi nu le-a clintit nici mãcar instaurarea societãþii socialiste multilateral dezvoltate.

   Deziluziile nu au întârziat sã aparã, dar nu despre ele vreau sã vã vorbesc eu acum. Ci despre douã cãrþi pe care le-am vãzut ieri-alaltãieri într-o micã librãrie de la metrou. Una se chema „Arta de a vinde”, cu subtitlul ºi mai ademenitor „Biblia agentului de vânzãri” ºi cealaltã „ªtiinþa de a stoarce informaþii”. Asta nu mai avea nici un subtitlu. Ajungea titlul, destul de expresiv, ca de altfel ºi cel dinainte. Stãteau alãturi ca douã cataroaie din oceanul lui Rát-Vegh István ºi nimeni nu le deranja. Nu erau proprietatea mea, dar eu le admiram, cum admirau proºtii ãia bolovanii rotunjiþi de mare. Dupã numele autorilor, anglo-saxone, sau, cum se spunea, de rãu, prin anii 50, anglo-americane, îþi dãdeai imediat seama cã au fost concepute acolo unde noi credeam cã arta ºi ºtiinþa sunt pure ca lacrima sau ca marea din insula proºtilor de mai sus. Nu era o deziluzie, pentru cã ºtiam demult cã oamenii produc, în toate sistemele, democratice sau pur ºi simplu teroriste, excrescenþe necurate. Pãi dacã Eva a muºcat din mãrul întins, dracu ºtie cum, de ºarpe! ªi dacã au fost izgoniþi din Paradis, ce sã facã ºi ei, au început ºtiinþa ºi arta vânzãrii, arta ºi ºtiinþa stoarcerii de informaþii, ca dintr-o rufã proaspãt spãlatã, ºi altele asemenea. Mai erau pe-acolo ºi alþi bolovani de acelaºi calibru, cum ar fi nu ºtiu câte reguli ca sã reuºeºti în viaþã sau aºa ceva ºi altele ºi altele încã.

   Ne plângem cã lumea nu mai citeºte. Pãi dacã între cãrþi se strecoarã ºi asemenea bolovani, cum sã mai creadã lumea în puritatea ºi neprihãnirea cãrþilor! ªi dacã asemenea învãþãturi se dobândesc din cãrþi, cum sã mai citeascã lumea poezii, fie ele ºi întinate precum idealurile sfinte ale dlui Ion Iliescu în anul 1989, decembrie 22 sau 23.

   Arta, ºtiinþa, progresul. Vorba lui Hamlet, „vorbe, vorbe, vorbe” sau, pe limba autorului, „words, words, words”.