Odată, acum câţiva ani, ministrul de externe al Suediei, o doamnă, se afla la cumpărături într-un magazin, dintre cele numite la noi market-uri, în noua noastră limbă română. A fost înjunghiată de un dement, dar principala ştire era, pentru noi, că se afla acolo, printre rafturi, şi-şi alegea lucrurile care o interesau. Altădată, în Suedia sau poate Finlanda, în faptul serii, vorba ceea, un cetăţean se răstea la doi domni aflaţi într-un automobil oprit, iar şoferul se apăra, spunând că domnul care-l însoţea era prietenul lui, iar nu o gardă de corp, numită la noi, în noua noastră română, body guard; celălalt îl întrebase dacă se teme de poporul lui. Domnul de la volan era primul ministru al acelei ţări, iar cel care striga la el era un cetăţean. Din păcate nu-mi mai aduc aminte ce părinte al Statelor Unite ale Americii a spus că „cea mai înaltă funcţie în stat este cetăţeanul”, ceea ce nu înseamnă că n-a spus-o. Acum, cu coloana noastră oficială care face, pare-se, victime, o agenţie de ştiri publică o poză cu primul ministru al Olandei pe bicicletă şi ne informează că, din când în când, chiar şi dl Cameron, aceeaşi funcţie în Marea Britanie, practică acest sport în văzul lumii, adică al cetăţenilor. Deşi, în Marea Britanie, cetăţeanul s-ar numi supus, pentru că există încă monarhia pe-acolo. Dar drepturile lui îi dau (sic) dreptul să se numească cetăţean. Pe când eram copil sau nu mult după, am auzit o istorioară despre un domn care a sosit la Roma pe bicicletă, traversând Europa, a căutat sediul guvernului (la noi, presa scrie acest cuvânt, deseori, cu G mare) şi-a sprijinit-o de perete şi a dat să intre, spunându-i portarului că-l caută pe primul ministru de-atunci (când o fi fost asta?). Se non e vero, e ben trovato. Şi câte şi mai câte. Nu mai spun de coloanele oficiale care stau la stop, aşa cum l-am văzut şi pe dl Ion Iliescu, acum vreo 25 de ani, imediat după căderea regimului comunist, la intrarea de pe Dacia, dinspre calea Victoriei, în Piaţa Romană. Dar niciodată mai târziu. Poate nu mă mai nimerisem eu în calea dumnealui.

Îmi amintesc cu scârbă şi revoltă de trecerile coloanei oficiale a lui Nicolae Ceauşescu prin Bucureşti, cu miliţienii care fluierau nebuneşte, încă mult înainte de a se vedea vreo maşină neagră în zare, pentru a goli străzile din jurul celei pe care urma să treacă „geniul Carpaţilor”. Era un fluierat isteric pe care mi-e greu să-l uit, căci el face parte din zestrea neagră pe care ne-a lăsat-o regimul acela criminal nouă, celor care n-am avut buna inspiraţie de a ne naşte mult mai devreme sau, măcar, mai târziu. Uneori îl mai aud şi din ţignalul poliţiştilor de azi şi nu doar pentru că ar fi o obsesie a mea, ci pentru că, într-adevăr, ei îl practică.

Coloana oficială împrăştie la noi spaimă şi curiozitate bolnavă, coloana oficială e expresia unei aroganţe pe care şi-o permit numai demnitarii (căci acesta e cuvântul, chiar dacă cei care-l ocupă temporar nu au pic de demnitate) ţărilor înapoiate, ai acelor ţări unde cetăţenii, sau cei care ar trebui să se comporte ca atare, procedează ca nişte supuşi de pe vremea monarhiilor absolute, absolutiste, în care statul este Eu, adică el, monarhul, vorba lui Ludovic al XIV-lea, iar următorul, cel cu tocurile alea la modă acum nu ştiu câte zeci de ani şi pe la noi, ne-a spus că după el, potopul. Mai ţine cineva minte povestea care circula prin deceniul trecut? Se povestea atunci că o bătrână de la ţară, de undeva din Bărăgan, fiind întrebată de un ziarist, înainte de alegerile prezidenţiale la care candida, prima oară, şi Emil Constantinescu, pe cine va vota, răspunde, cu un aer mirat de aşa naivitate la reporterul acela: pe dl Iliescu. De ce? insistă ziaristul, şi mai naiv, în opinia babei: pentru că el e preşedinte. Dar de ce nu-l votaţi pe dl Constantinescu? Când o să fie el preşedinte o să-l votez. Păi cum să nu dea coloana oficială în gropi, sigur, nu ea propriu zis, ci cei care o păzesc? Şi cum să nu se burzuluiască slugile coloanei la ziariştii care n-au de lucru şi-l acuză pe stăpân şi la avocaţii care o fac şi ei? Pare normal. Vedeţi că vorbele nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea? Ceea ce pare normal (în limba lor), pentru finlandezi ori pentru olandezi ori pentru britanici pare anormal, par poveşti toate ştirile astea dintr-o altă lume, pentru noi, cei din est, încă neridicaţi din ţărâna în care ne-au aruncat veacurile de absolutism, dar şi deceniile de comunism, tot absolutist sau, cu un termen mai nou, totalitarist.

Deseori m-am gândit, intrând într-un vagon de metrou cum ar fi dacă ar fi acolo cutare demnitar al statului, măcar un deputat sau un senator, dacă nu chiar primul ministru sau preşedintele. Cred că multă lume ar fi stupefiată, iar babele de tipul celei pomenite mai sus, dacă s-ar afla pe-acolo, şi-ar face cruce. Că la asta e bună crucea la noi, să ţi-o faci când treci pe lângă vreo biserică şi când te miri de ce vezi. Alte utilităţi, mai înalt spirituale sau mai morale nu i se dă decât, aşa, din principiu.