Un scriitor care nu trăieşte în România observa nu demult, în legătură cu succesul, financiar şi nu numai, al filmelor Star Wars, că astfel de poveşti, adresate altădată copiilor, cuceresc în prezent lumea adulţilor, ceea ce denotă, de fapt, o infantilizare a acestora din urmă. Prin anii ’90, abia scăpaţi din menghina educaţiei comuniste, observam şi noi că scopul prost ascuns al regimului ce tocmai se prăbuşise fiind cel de a crea supuşi, metoda utilizată era aceea a deresponsabilizării, a infantilizării, în ultimă analiză, cu ajutorul aşa-zisului învăţământ ideologic şi nu numai.

Să continue regimurile democrate capitaliste, care produc şi vând bine Star Wars, direcţia dictaturii proletariatului?

Obsesia tinereţii a apărut, timid, încă de atunci, dar a căpătat o nouă vigoare azi. Tot ce se face trebuie să se facă, zice-se, pentru cei tineri. Unii dintre cei cu adevărat tineri şi neexperimentaţi au şi luat de bună afirmaţia demagogică şi una-două o invocă. Faceţi ceva pentru scriitorii tineri, scriitorii tineri trebuie protejaţi, premiaţi, mângâiaţi pe cap de la prima mişcare. De aici rezultă, nu o dată, ample campanii de presă pentru produsul artistic al nu ştiu cărui debutant care, după aceea, dată fiind libertatea de a trage pe nas, ori din te miri ce alte motive, printre care nu ultimul e acela al lipsei oricărei culturi a ipochimenului, nu numai că nu confirmă, dar dispare în peisaj, şi nu în acela al literaturii ori în al altei arte în marginea căreia făcuse valuri o zi. Ca pe vremea dictaturii proletariatului, când în locul acestuia din urmă vorbea partidul şi guvernul, şi acum, în locul artistului tânăr se găseşte să vorbească te miri ce funcţionar efemer lipsit de vreo competenţă dovedită, dar mândru că reprezintă… vocea mulţimii. O, dar competenţa, azi, poate pentru că e vorba de era copiilor, vezi Star Wars, nu mai trebuie dovedită. „Datul cu părerea” este, în prezent, apanajul tuturor. Cetăţeni care nu au alt merit decât, poate, vârsta (dar asta, încă, nu e omologată drept categorie din domeniul culturii), se afirmă prin demolarea unor produse culturale, spectacole de teatru, opere muzicale, plastice, literare, aşa, doar pentru că nu li se par destul de fluşturatice, destul de împănate cu vorbe din domeniul sexului ori cu „problemele tineretului”. Despre astea din urmă trăncăneau, de altfel, şi activiştii erei trecute.

Acum mai mulţi ani, pe un perete din centrul Capitalei, cineva, un autor de asemenea efemeridă pesemne, lipise un manifest care spunea că pentru el scrisul unei poezii e egal cu munca cizmarului care confecţionează o pereche de pantofi. Vorbea de funie în casa – tocmai – spânzuratului. Păi aici, domnule poet stradal, cizmarul făcuse mult rău neocupându-se cu cizmăria, ci cu… România. Dar nici măcar această bravadă, această dovadă de nonconformism nu era originală: în cartea lui Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii, exemplară pentru diagnosticarea unei lumi care a ajuns, în fine şi la noi, găsesc informaţia că încă narodnicii ruşi aruncaseră o vorbă asemănătoare: „O pereche de cizme face mai mult decât Shakespeare”. Cum însă criteriile au devenit mult mai fluide în artă, în poezie mai ales, cetăţeanul nostru, al cărui nume îmi scapă, a preferat să încropească o poezie decât să trudească din greu (vezi celebrul inexistent D. Th. Neculuţă al proletcultiştilor, ori „sărmanul cizmar” din Noaptea de mai a lui G. Topârceanu) la crearea (sic) unei perechi de ciubote.

Internetul a apărut la ţanc, parcă tocmai pentru a încuraja manifestarea tuturor incompetenţelor, a tuturor imposturilor. Ce să mai citeşti, ce să mai reflectezi? Deschizi internetul şi ai totul… A nu se crede că arunc imposturile în cârca numai a celor tineri, deşi, în general, internetul este patria acestora mai mult decât a celor ceva mai trecuţi de vârsta întâi şi a doua. (Nu-i vorbă, s-a manifestat destulă impostură şi în era cuvântului scris şi tipărit.) Cât despre filmele cu monştri creaţi din tehnologie iar nu din abilităţi artistice, cei de tip Star Wars, acestea vor să forţeze o reîntinerire până la infantilizare şi a celorlalţi, aşa, ca să se aplice un fel de egalizare a tuturor într-o magmă neclară care ia numele culturii în deşert.

Încă din 1987, în cartea pomenită mai sus, Alain Finkielkraut scria despre fenomenul mai sus schiţat, căci Franţa şi lumea liberă în general a fost mai precoce: „Tineretul este de acum înainte un bloc, un monolit, aproape o specie”, iar ceva mai departe, în aceeaşi carte, intitulată semnificativ, repet, Înfrângerea gândirii: „tinerii sunt cu atât mai puţin dispuşi să depăşească grupa lor de vârstă…cu cât toate practicile adulţilor încearcă, pentru a se pune la dispoziţia lor, o cură de dezintelectualizare…” Ca o concluzie a demonstraţiei sale, mult mai ample decât ceea ce am păstrat aici, filozoful francez vine parcă în sprijinul succesului lui Star Wars: „pentru a justifica această întinerire generală şi acest triumf al prostiei asupra gîndirii (subl. mea – N. P.) se invocă de obicei argumentul eficacităţii…” (Habar nu avea pe atunci filozoful francez de Star Wars-urile viitoare!) Un te miri cine cu abilităţi necunoscute în zona culturală, dar eventual cocoţat de împrejurări într-o poziţie favorabilă deciziilor sau în măsură să influenţeze deciziile vreunui superior al său, îşi poate permite să califice cu dispreţ lucrări intelectuale care, oricum, nu-i sunt accesibile, făcând rău unor întregi categorii de oameni, pentru care literatura, şi arta în general, nu se reduc la povestirea vreunui act sexual mizer, din zona hetero sau din cealaltă, ci este, eventual, căutată mai departe, dincolo de propriu-zisa împreunare, cum se spunea pe vremuri. Nici nu-i trece prin cap aceluia că face un rău nu doar celor pe care-i are, să zicem, în faţă, ci unei culturi întregi şi astfel ţării care îl plăteşte să-i facă bine…

Iată încă vreo două-trei citate din cartea lui Alain Finkielkraut: „…fondată pe cuvinte, cultura în sensul clasic are dublul inconvenient de a îmbătrâni indivizii, înzestrându-i cu o memorie care o depăşeşte pe cea a propriei lor biografii, şi de a-i izola, condamnându-i la a spune «eu», adică la a exista ca persoane distincte. Prin distrugerea limbajului, muzica rock înlătură acest dublu blestem: chitarele desfiinţează memoria; căldura contopirii înlocuieşte conversaţia, acest contact al unor fiinţe separate; în mod extatic «eul» se dizolvă în «Tânăr»”. Nu peste multe pagini, autorul cărţii continuă: „Şi această răsturnare este, cum o remarcă Fellini cu oarecare stupoare, marea revoluţie culturală a epocii postmoderne: «Mă întreb ce s-a putut întâmpla la un moment dat, ce fel de vrajă a atins generaţia noastră pentru ca, dintr-odată, să începem a-i privi pe tineri ca pe mesagerii nu ştiu cărui adevăr absolut. Tinerii, tinerii, tineri… S-ar zice că de-abia au sosit cu navele lor spaţiale […] Numai un delir colectiv ne poate face să considerăm nişte băieţi de cincisprezece ani drept singurii deţinători ai tuturor adevărurilor»”. Ceea ce observa Fellini în 1984 a ajuns la noi abia peste 30 de ani, cam acesta fiind intervalul care ne desparte de cultura occidentală. Dar mai e ceva, cei 15 ani aruncaţi retoric de marele cineast au devenit la noi ceva mai mulţi. Cum observa altcineva – nu-i dau numele ca să nu mai fie înjurat încă o dată – primii care au dat, aşa, buzna, la noi, în cultură cu pretenţia că, fiind tinerii, trebuie să le ia locul bătrânilor, au fost cei din generaţia Manifestului Crinului alb, mai apoi cu Mircea Eliade în frunte. De citit replicile lui G. Călinescu, abia cu câţiva ani mai în vârstă. Aşa că putem să luăm mai cum grano salis afirmaţia lui Alain Finkielkraut, de la pagina 148 a cărţii citate: „Tinerii, acest popor a apărut de curând”. Ar fi putut să se refere şi la observaţia, mai veche cu aproape un secol şi jumătate, a lui Tocqueville, care scria că în America fiecare generaţie e un alt popor. Păi dacă ne-a ajuns şi pe noi această americanizare, de ce să nu ne ajungă şi o alta, sau un americanism, cel care nu permite discriminarea nici unui popor de către altul, cel care spune că toate popoarele sunt egale, deci toate vârstele, fiecare cu meritele sale? Nu se aplică acest al doilea precept american pentru simplul motiv că fiecare îşi ia din corectitudinea politică ce-i place, aşa cum se ia din orice, din legi sau principii morale.

Nu pot să uit, vorbind despre această obsesie a tineretului, faptul că în Indochina, khmerii roşii au folosit din plin inconştienţa şi, în ultimă analiză, cruzimea tinerilor, a adolescenţilor chiar, care-i ucideau fără să clipească pe toţi aceia desemnaţi de regimul comunist, în general intelectuali, persoane cu ochelari, ca la 13-15 iunie 1990 la Bucureşti. Or, folosirea asta a tinerilor inconştienţi nu era o întâmplare, ea fusese bine calculată, se baza pe faptul că aceştia nu erau încă îmbătrâniţi de cultură, nu aveau adică decât memoria scurtă a propriei lor biografii, pe care o modelau khmerii roşii.

Mai păstrez un citat, scurt, din aceeaşi carte a filozofului francez, cu care începe ultima pagină a cărţii sale: „Barbaria a sfârşit prin a pune stăpânire pe cultură”. În era în care barbaria atacă nu numai cu vorbele ei goale din spaţiul virtual, ci şi cu kalaşnikoavele pe străzi, în magazine, cafenele şi în săli de spectacole, violenţa de pe internet nu este decât un reflex, încă palid, al acesteia, înjurătura de mamă ţinând loc de glonţ, dar şi de argument. S-a ajuns atât de departe, încât intelectualul preferă să se retragă, asemenea acelor memorizatori de cărţi din Fahrenheit 451, undeva, dincolo de spaţiul poluat al minunatei ere noi.