Până mai ieri-alaltăieri, actualitatea nu se numea timp real. Dar de alaltăieri ea se numeşte aşa sau aşa se numeşte partea ei cea mai… actuală. Moneda care se bate pe acest timp real e cea mai tare valută a vremurilor lui „trăieşte-ţi clipa!”, ca să citez titlul unui roman de Saul Bellow care, se pare, a devenit lozincă. Dar şi îndreptar de viaţă al tuturor oamenilor actualmente în viaţă. Sau aproape al tuturor.

Or, dacă timpul real e mai important în ochii şi mintea celor de azi decât timpul trecut, cel devenit istorie, atunci chiar putem spune că istoria a devenit altceva. Ştim cu toţii că ziua de mâine e un azi pe cale de a deveni ieri, iar viteza cu care se întâmplă asta a crescut odată cu viteza evoluţiei tehnologiilor în acest secol 21.

Romanul de azi îşi urmează, aproape normal, cititorii. E drept, altădată cititorii urmau romanul, romanele de succes. Nu cred că Emma Bovary era în mintea cititorului francez înainte ca Gustave Flaubert s-o imagineze. Azi, Madame Bovary e un roman istoric, pentru că poţi afla de acolo cum era lumea provinciei mici franceze ŕ l’époque. Relaţia romanului cu istoria e, aşadar, foarte flexibilă. Ceea ce a fost cândva – vorba ceea – timp real, fie şi în roman, sau în literatură în general, devine cu vremea istorie. Ion Pillat, deloc romancier, scria, într-o admirabilă poezie, aşa: „Ce lucru straniu vremea/ Ca mâine pe perete/ Te vezi aievea numai în vechile portrete…” Or, aici portretele erau însăşi istoria.

Ştiu, până mai alaltăieri, înainte de apariţia termenului dictator timp real, romanul istoric era Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă. Nu ştiu dacă ar fi spus cineva, la apariţia romanului Întunecare, că acesta e un roman istoric, deşi era vorba de istoria recentă, a Marelui Război abia încheiat. De altfel, pe vremea aceea istoria recentă nici nu era numită istorie, nu ştiu cum i se zicea, dar în orice caz nu chiar istorie. Istoria era ceva ce se copsese şi cădea în poala istoricului sau a scriitorului cu înclinaţii spre ea.

În zilele noastre, romanele care apar, în special ale tinerilor scriitori, nu mai sunt preocupate de istoria mare, aceea a umanităţii, ori măcar a ţării lor, noastre vreau să spun, ci de propria istorie, de felul cum au petrecut la te miri ce „distracţie”, de felul cum au descoperit sexul, mai ales de asta, la fete şi băieţi deopotrivă, dar – fără ca autorii să dorească – romanele lor, în măsura în care se vor păstra, vor deveni istorice.

Pe vremea URSS-ului circula un banc. Cică nişte tovarăşi mai deschişi la minte sunt trimişi în Suedia să cumpere filme porno pentru tineretul sovietic. Ăia le oferă filme cu sex între bărbaţi şi bărbaţi, ei zic nu, între femei şi femei, ei zic nu, între bărbaţi sau femei şi animale, ei zic nu. Şi atunci, suedezii îi întreabă ce fel de filme vor, iar aceia răspund că îi interesează filme cu sex între bărbaţi şi femei. La care suedezii se luminează: a, dumneavoastră doriţi filme istorice! Aşa vor fi şi romanele noastre despre sexul între unii şi alţii sau chiar între unii şi unii sau unele şi unele.

Sigur, după căderea regimului comunist, toată lumea se aştepta la o erupţie de romane de sertar despre acel regim, deci, în felul modern, romane istorice. Or, erupţia n-a avut loc. N-a avut loc pentru că romanele epocii, câte fuseseră, apăruseră chiar în timp, ca să zic aşa, real, dar pe atunci termenul nu circula încă la noi. Mai cenzurate, mai interzise, unele, după apariţie sau criticate în Scînteia, însă editate şi-aşa. Dar, lucru curios, niciunul dintre prozatorii acelor vremuri, de la Breban la Fănuş Neagu sau Buzura, nu avea conştiinţa că, scriindu-şi cărţile, scrie romane istorice. Ce să mai spun de celebrele Supravieţuiri ale lui Radu Cosaşu, o veritabilă cronică a anilor dintâi ai pretinsei revoluţii proletare de pe la noi? Cu luciditatea sa, Radu Cosaşu, sunt sigur, ştia ce fel de literatură scrie, precum şi ce rol istoric poate avea aceasta.

Azi e vremea relativizărilor, dar, oricum am întoarce-o, trebuie să relativizăm şi noţiunea asta, de roman istoric sau formula istoria şi literatura. În fond, chiar istoria în mod absolut nu există, există numai nişte istorii, după cum le vede cutare sau cutare istoric, n-o spun eu, o spune Lucian Boia, dar şi alţii înaintea lui. Istoriile scrise de istorici nu au virtuţi literare, pentru că scopul lor nici nu este acesta, dar istoria scrisă de scriitori, de romancieri în chestie, nu e şi ea demnă de acest titlu? Mă tem că da, mai ales de când cu şcoala care proclamă o nouă istorie, mai conformă democraţiei, aceea a vieţii oamenilor de rând, nu doar a personalităţilor. Or, romanul, literatura ce altceva ia în seamă decât viaţa unor oameni, în general de rând, cu dramele lor determinate sau nu de evenimentele istorice? Cum în istoria scrisă de profesionişti nu vom prea regăsi viaţa de zi cu zi a oamenilor unei epoci, funcţia asta rămâne literaturii care, vrea, nu vrea sau vrem, nu vrem, e tot istorie, la urma urmelor. Sigur, pentru cei care-şi trăiesc clipa, dar nu uită că şi alţii au trăit-o pe-a lor şi, mai ales, nu-şi pierd curiozitatea, literatura poate fi un catalizator al memoriei.