Democraþia lingvisticã românã

Citesc în revista „Verso” un interviu cu dna Roxana Eminescu. Domnia sa spune lucruri interesante, ba chiar foarte interesante. Însã, la un moment dat, luatã de focul demonstraþiei, eminenta specialistã în literatura portughezã aruncã una dintre acele „vorbe” care fac farmecul exprimãrii fiecãrei limbi, o zicere fixã, care nu suferã transformãri. „Nu bat calul ca sã priceapã iapa”, spune dna profesor, plecatã, e drept, de mult din România. Deduc, nu am încotro, cã voia sã spunã „nu bat ºaua ca sã priceapã iapa” ºi mã consolez cã nu am cum sã o mai corectez. Mai departe, însã, lucrurile se complicã: din falsificarea vechii ziceri, dna Eminescu merge mai departe, vorbind despre o disecare a calului ca sã vadã ce are înãuntru iapa, sau ceva de acest gen. Aici, deja, s-a mers prea departe. Ar fi trebuit sã spunã „a diseca ºaua ca sã vezi ce e în interiorul iepei”, dar era cam mult. Iatã cum poate sã te trãdeze memoria limbii materne, paterne ºi chiar a strãlucitului strãmoº! îmi spun.

Dar nu despre falsificarea unei expresii idiomatice, fixate o datã pentru totdeauna, în interviul atât de interesant al dnei Roxana Eminescu voiam sã vã vorbesc. Ci despre faptul cã asemenea derapaje au loc extrem de frecvent, acum, cu înmulþirea celor care vor sã comunice: orice, fie ºi ºtiri scrise de alþii, la radio sau televiziune. Limba românã e agresatã zilnic de mii ºi milioane de ori. Pare chiar cã nici nu mai are importanþã cum vorbim, important e ce transmitem. Or, de transmis, se transmit o mulþime de lucruri importante, pe la cele mai multe televiziuni, ziare, posturi de radio, de la nunþile unor bogãtaºi groteºti ºi pânã la felul cum îºi petrec sfârºitul sãptãmânii, acum, cât n-a venit încã vacanþa mare, ºefii þãrii, ba chiar ºi cetãþenii de rând. Ce poþi auzi  în aceste comunicãri de un gol absolut, din punct de vedere al ideii, este teribil. Ce cuvinte, cum spuse ºi cum potrivite. Ca ieri am auzit-o pe preºedinta Comisiei de învãþãmânt din nu ºtiu care camerã, cred a Deputaþilor, afirmând „avem decât”. Asta dupã ce tunase ºi fulgerase împotriva manualelor alternative de literaturã românã de unde cita niºte versuri cuprinzând expresia „generaþia beat”, care în minþiºoara d-sale suna aºa cum se scrie, deºi poetul mai nou vorbea despre celebra generaþie americanã, citibilã, de preferinþã, „bit”. Mi-am amintit de nevasta miliþianului, care-mi preda istoria la Marghita, acum vreo 54 de ani, ºi care m-a dat afarã de la orã pentru cã nu acceptam lectura „Iohn Bull” pentru „John Bull”, un rãsculat din nu ºtiu ce secol îndepãrtat ºi englezesc. Dar mai întâi mi-a explicat cã se citeºte „Iohn”, deoarece ºi în germanã Johan se citeºte Iohan. Biata de ea! Ar fi putut intra în Parlamentul patriei dacã s-ar fi nãscut cu vreo câteva zeci de ani mai târziu. De fapt, ºi-n acele vremuri, ca ºi azi, se folosea foarte mult cuvântul „democraþie”. A apãrut, atunci, ºi o expresie: ce, þi-a intrat democraþia-n cap? Astãzi, în numele democraþiei, este masacratã „limba veche ºi-nþeleaptã”, ba ºi cea nouã ºi mai puþin înþeleaptã. Aceºti democraþi fãrã studii, dar comunicatori zeloºi, îºi vor impune, dacã nu au ºi fãcut-o, expresiile semidocte, care, în ochii viitorimii, vor deveni nici mai mult nici mai puþin decât reguli de exprimare. Desigur, dna Eminescu nu are nimic a face cu ceea ce se întâmplã, a fost numai o introducere în democraþia lingvisticã ce domneºte azi în România.