Astă toamnă, pe una dintre aleile Cen-tral Park-ului din New York, o tânără pereche de miri, ea cu rochie albă specifică, el cu costum de culoare închisă, tot specific evenimentului, a fost surprinsă de o apariţie bruscă şi, aş zice, exotică. Un actor celebru de la Hollywood îşi făcea jogging-ul cam tot prin aceleaşi locuri şi, văzându-i şi ştiind cât de ahtiaţi sunt oamenii după fotografiile cu celebrităţi, s-a şi băgat între ei, le-a luat telefonul mobil şi şi-a – mai precis le-a – tras un selfie. Care, vorba mea, o să le ţină de cald toată viaţa, chiar dacă se vor duce mai târziu în Alaska, acolo unde salariile sunt mai mari decât în restul Americii, plus alte avantaje. Nu mai spun că toate televiziunile din lume, în orice caz cele din România, dar probabil şi altele, că altfel de unde să o fi luat astea?, se vor fi grăbit să redea imaginea cu cei doi miri veseli şi flataţi împreună cu celebrul joggingist (sau preferaţi joggingar?). Păi aveau cei doi altă şansă să fie văzuţi în Japonia, Laponia sau România? Nu aveau. Aşa, au avut şi ei o clipă de – îndoielnică – celebritate.

Noi, aici, unde încă mai persistă o altă mentalitate, aceea de a te face că nu ştii că eşti celebru atunci când se întâmplă să fii, ne-am imagina că un asemenea gest e unul de aroganţă maximă. Adică, ştiu că vreţi să vă fotografiaţi cu mine, ce să mai aştept să mă rugaţi, o fac chiar eu, pe loc şi pa, mă duc la jogging-ul meu. Aici mai persistă încă un fel de mentalitate a modestiei, deseori deloc prefăcute. Dar încet-încet dispare şi asta, ne aliniem, vorba aia.

Nu numai actorii celebri sunt subiectele unor fotografii cu anonimi care se vor lăuda cu ele toată viaţa şi cei cărora le vor arăta se vor uimi că posesorii acestora, cunoscuţii sau rudele lor, după caz, au fost atât de aproape, fizic, de asemenea monştri sacri. În România se fac poze cu preşedinţii statului, evident numai în timpul mandatului lor, pentru că azi, nu ştiu câtă lume se mai fotografiază cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Dar cu Klaus Johannis da, cu el se fac acum selfie-uri. Dar se mai fac şi cu alte feluri de celebrităţi, Ion Caramitru, Mircea Cărtărescu ş.a., ca să nu citez decât domeniul cultural românesc. Mai există şi cel sportiv, unde posibilităţile de a te fotografia cu Simona Halep sunt ceva mai mici, că-s multe mari turnee de tenis în lumea asta şi nici unul în patria noastră.

De când s-au deschis graniţele, mai există o posibilitate: foiesc scriitorii (rareori celebri) europeni, dar şi de dincolo de oceane, pe lângă care se fotografiază atâţia, mai bătându-i pe umăr ca să se vadă familiaritatea conform căreia ar fi egali în ochii celor ce-i văd cu bătutul pe umăr. A, şi să nu uit, aici mai poţi câştiga ceva: vreo bursă, vreo invitaţie la un festival, două, trei, sau chiar vreo traducere în limba ăluia.

În ultimă analiză, selfie-ul e mai practic decât vechile poze de pe podurile Senei, când trebuia să-l opreşti pe un trecător şi să-l rogi în vreo franceză sau mai degrabă engleză, extrem de aproximative amândouă, să-ţi facă o poză cu aparatul tău de fotografiat. Acum, cu telefoanele, nu mai rişti să dai de un hoţ care să fugă cu telefonul tău, pentru că şi hoţii au destule telefoane la activ. Îţi poţi chiar cumpăra un fel de prelungitor, de la capătul căruia să te privească telefonul tău şi să-ţi facă poza cu ce/ cine vrei, fie Parisul, fie Johannis, fie Tom Hanks (asta, mă rog, mai mult pentru cei din America) şi aşa mai departe.

Dar să ştiţi că selfie-ul nu a fost inventat acum, şi datorită numai şi numai telefoanelor mobile, nu. Tot un fel de selfie-uri sunt şi cele care s-au făcut şi se fac şi fără telefon. Te plimbi cu un autor celebru prin oraş sau chiar prin ţară şi, hop, lumea te crede egalul lui. Aşa crezi tu, cel puţin. Şi, la urma urmei, important pentru psihicul tău e ceea ce crezi tu despre tine, nu ceea ce cred ceilalţi. Deşi mai productivă e imaginea altora despre tine decât a ta, iar neconcordanţa dintre astea două îţi poate da mari bătăi de cap şi necazuri. Mai sunt şi alte posibilităţi de a te scoate în evidenţă sau, cum se spune azi, de a te lua în seamă. Mă voi referi strict la cele cu ajutorul unor celebrităţi din vreun domeniu. Poţi, de pildă, să semnezi vreun protest sau vreun proiect alături de un autor/ savant/ sportiv/ actor etc., celebru sau măcar binecunoscut de toată lumea, şi gata, te şi simţi egalul lui, cu urmările de rigoare. Unii chiar te vor considera astfel şi de aici pot rezulta diverse avantaje, mai ales când şi celălalt are interesul să arate cât e de democrat el şi cum îi mai pune o proptea celui care nici nu aştepta altceva de la el.

Să revenim puţin, foarte puţin, la înţelesul cuvântului englez self. Self înseamnă, ne-o indică toate dicţionarele, însuşi în toate formele. Selfie ar însemna, deci, însumi, însuşi etc. puţin jucat. Adică o auto-băgare în seamă, ca să mă întorc la expresia de uz curent mai sus citată. Ajuns în acest punct al demonstraţiei, îmi dau seama că selfie-urile nu sunt decât urmarea exploziei publicităţii fără şanţ, adică deşănţate, care ne bântuie aparatele de tot felul. Dacă înainte, Bulă spunea că maică-sa nu-i mai calcă nici o cămaşă, de teamă să nu-l audă pe Ceauşescu şi la maşina de călcat, acum teama s-a mutat: nu cumva să auzi şi acolo, la maşina de călcat, „prietenii ştiu de ce” , „farmacia inimii…” şi altele asemenea, care-ţi poluează viaţa. Raţionamentul inventatorului sau inventatorilor – căci totul e acum colectiv, mai colectiv chiar decât gospodăriile din celălalt regim – e simplu: dacă ei se laudă în halul ăsta, de ce să nu mă laud şi eu? Că altfel rămân de căruţă.

Şi unul dintre felurile de a le împuia capul celorlalţi cu propria-ţi valoare este şi acesta, al fotografiilor cu celebrităţi.

Celebritatea poate deveni, în felul ăsta, un bun public, o umbrelă pentru atâţia anonimi fără altă şansă de a se face cumva cunoscuţi. Societatea o exploatează în favoarea sa, nu numai pentru operele de binefacere şi pentru această binefacere sau pomană, cum se chema altădată, care sunt apariţiile cu anonimi, în poziţii cât mai amicale, ca să dai de înţeles că şi ăia-s buni; nu-i nici un risc pentru tine, celebritate, să-ţi pierzi din aură dacă acela nu e decât un impostor, pentru că, oricum, nimeni nu ţine minte mai mult decât de la mână pân’ la gură.

Dacă până acum celebritatea îi servea unui singur individ, cel devenit astfel, acum această distincţie este pusă la treabă şi ea lucrează în folosul te miri cui, deci în acela al societăţii. De consum. Consumul de celebritate pe cap de locuitor a crescut în lumea liberă, democrată şi capitalistă. Celebritatea e şi ea un capital, dar unul care, deşi este împrumutat şi altora, nu scade deloc, cu toate că aceşti alţii nu-şi mai restituie niciodată datoria; n-au cui: celui deja celebru nu-i mai trebuie, nu ai cum să-i redai ce ţi-a dat, altcuiva n-o poţi încredinţa, că nu eşti tu posesorul ei de drept.

În această lume în care capitalurile cresc parcă impregnate cu bicarbonat şi, la un moment dat, în general prevăzut, explodează într-o criză economică mondială, nu e reconfortant să ştii că există un capital care nu scade, oricât ai folosi din el? E, nu zic nu, dar mai e ceva: nu s-o fi pierzând el, capitalul de celebritate, dacă, atâta timp cât îl ai, îi mai împrumuţi unui neputincios din puterile tale, dar se poate, totuşi, pierde, în timp, nu neapărat din cauza împrumuturilor, ci, aşa, pentru că trebuie şi alţii să beneficieze de el. Un fel de „daţi câte un kilogram să ajungă la toată lumea”, din vremea cozilor la făină, ouă, brânză, carne, pâine şi toate celelalte din anii comunismului victorios. Oricum nu ajunge „la toată lumea”, dar rămâne iluzia că, într-o zi, te-ai putea trezi şi tu, anonimul acesta, la fel de celebru precum cel azi deja ajuns. Dar aici intrăm într-un alt capitol, cel al longevităţii celebrităţii din ziua de azi. Asta pe altă dată sau pe niciodată. Căci şi nemurirea, ca şi eternitatea, s-a mai scurtat.