Acum câteva decenii, un prieten al meu, poet, patriot în sinea lui, dar şi-n versurile pe care le scria, a comis această afirmaţie „poporul este cel mai mare”. Sau o fi spus „cel mai tare”? În orice caz, mai mare ca număr sigur că poporul e, faţă de un biet individ. Numai că mărimea din acel vers se referea la altceva, la – ca să mă exprim cu o vorbă cândva la modă – totul.

Democraţia noastră românească a consfinţit acest adevăr şi poporul decide cine să ne conducă, cine să aia şi cine să aia. Multe dintre acestea, desigur, prin reprezentanţi. Numai că poporul acesta care e cel mai mare şi cel mai tare îşi manifestă mărirea şi tăria şi la vot, atunci când pune ştampila orbeşte pe hârtie, fără să se fi întrebat vreo clipă înainte, sau măcar, atunci, în ultima secundă, dacă nu cumva cineva condamnat penal sau în curs de judecare într-un proces penal n-ar cam trebui să acceadă la cele mai înalte ranguri în stat. Şi asta nu dintr-un capriciu, ci pentru că, dacă omul a greşit o dată şi încă destul de grav, din moment ce a încasat o condamnare, ar putea să recidiveze. Şi dacă recidivează e mai bine să nu o facă pe seama întregii naţiuni.

Asemenea întrebări îşi pun oamenii în alte state, europene acelea, iar nu scoase din mănuşa otomană şi bolşevică. Acolo nici nu se pune problema ca un hoţ ştiut, că cel neştiut trece drept cinstit până la proba contrarie, să mai candideze pentru parlament sau guvern. Nici un partid dintr-o ţară democrată şi educată nu ar îndrăzni să pună asemenea inşi pe liste, de teamă să nu piardă totul. Bine, dar acolo, până mai ieri, când au fost invadaţi, oamenii ştiau că nu trebuie, de pildă, să scuipe pe străzi în nasul celorlalţi trecători, că nu trebuie să arunce pe jos cutia de cola proaspăt golită şi atâtea altele. Şi asta fără vreo lege care să le interzică. Acum, mai nou, de când au apărut neştiutorii, aflaţi în faza de copilărie a civilizaţiei, am văzut că într-o ţară europeană s-au legalizat nişte amenzi pentru cei care aruncă mucurile de ţigară pe stradă. Dar, de câteva sute de ani, lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Bunul simţ îi spunea oricărui cetăţean ce să nu facă să nu-i deranjeze pe ceilalţi. La noi, lucrurile se petrec altfel.

Aici democraţia înseamnă că ai voie să faci orice, să-i calci în picioare pe trecătorii din faţa ta, să le scuipi în faţă şi aşa mai departe. Aici pentru fiecare dintre principiile bunului simţ ar trebui o lege. În oarecare măsură, corectitudinea politică îndeplineşte această funcţie, numai că la noi aceasta nu e luată în serios. Şi nu numai la noi. Ca tot ce vine din America, trebuie amendat de europeni. Dar nu la asta voiam să mă refer, ci la faptul că şi atunci când avem o lege care interzice accesul în guvern (de ce nu şi în parlament?) al celor condamnaţi penal, se fac presiuni ca ea să nu fie respectată sau, mai bine, ca ea să fie modificată, în aşa fel încât dacă nu toţi penalii, măcar cei din partidul larg votat de poporul, care e cel mai mare şi cel mai tare, să se caţere în copac. Nimănui nu-i trece prin cap cum s-ar duce să stea de vorbă cu omologii săi din vest un ministru sau un prim ministru care deţine o condamnare penală. Mai precis, nimănui nu-i pasă, pentru că nimeni nu se gândeşte la interesul ţării, la cel general, ci numai la cel personal şi, maximum, de partid. Şi pe urmă dă-i plângeri că nu suntem luaţi în seamă, că suntem confundaţi cu infractorii pe care-i exportăm în Uniunea Europeană, când noi suntem, de fapt, mult mai buni, mult mai cinstiţi. Dar oare cinstit se poate numi cineva care votează dezinvolt un condamnat penal pentru parlament? Dar oare nu devenim noi înşine complici ai condamnatului penal pe care-l votăm? Sigur, votul e secret şi putem oricând minţi – sport naţional – că nu noi l-am votat, ci proştii, ticăloşii, mincinoşii, alţi proşti, alţi mincinoşi, alţi ticăloşi… Dar conştiinţa fiecăruia dintre noi? Ea nu ne spune nimic? E drept, pentru a spune ceva, conştiinţa trebuie să existe şi să fie mobilată cu principii morale acceptate de toată lumea. Dar dacă, acolo, înăuntru, au rămas numai principiile moralei proletare, atunci ce să mai aşteptăm de la conştiinţa celui care alege? Că doar acea pretinsă morală nu făcea altceva decât să justifice minciuna instituţionalizată, frauda de toate felurile, din moment ce numai un partid avea voie să existe, furtul oricărui drept al omului, manipularea grosolană şi vulgară, fărădelegea vegheată de miliţie, securitate şi armată, populare şi ele, n’est-ce pas?