În faţa ferestrei mele, puţin la dreapta, se vede calcanul unei clădiri înalte şi vechi, cu tencuiala jupuită pe suprafeţe mari. Deasupra, acoperişul este înălţat pe nişte pereţi pesemne de tablă, adăugaţi mult după ridicarea clădirii, probabil interbelică, dacă nu cumva ante, care susţin o probabilă supraetajare, iar aceştia lasă pe ramele lor spaţiu de deplasare porumbeilor. Chiar în clipa asta sunt vreo trei, patru acolo, mai în repaus, mai în mişcare. Dedesubtul lor, pe peretele vertical şi destul de înalt, preţ de vreo două etaje de altădată, nişte contururi se mai păstrează, urmele unei clădiri mai mici care va fi fost cândva lipită de aceasta, mai înaltă chiar fără adăugirea de mai sus, dar a fost dărâmată. Sau poate că această clădire, cea înaltă, o fi fost ridicată alături de cea veche, acum rămasă doar un contur, şi de aceea să-i fi supravieţuit. Am mai văzut cândva acest fel de fenomen, era pe o altă stradă, pe traseul meu de acum câţiva ani, când o casă joasă, doar un parter, căzuse pradă demolării – nici azi nu ştiu de ce, pentru că în locul ei a rămas o curte-maidan – iar pe spatele celei vecine, de care fusese lipită, s-a mai păstrat un timp linia casei dispărute. Dacă s-ar face istoria caselor care au fost şi a celor care mai sunt, aceste contururi rămase acolo ar putea da un indiciu presupuşilor istorici. La început, aceste contururi se impun mai insistente vederii, dar cu vremea ele se estompează, singure, din cauza intemperiilor, a ploilor şi a ninsorilor, ca să nu mai vorbesc de vântoase, sau pur şi simplu pentru că ecranul pe care se mai distingeau este refăcut, albit, tencuit, de proprietarii casei-martor. A doua soluţie a fost aleasă şi de proprietarii casei de pe traseul meu acum părăsit. Conturul celei din faţa mea, însă, mai stăruie acolo, aşa cum a rămas după ziua dărâmării, pe care eu nu am prins-o, ochii mei nu au înregistrat-o.

Odată, acum câţiva ani, în faţa unei ferestre a apartamentului nostru, imaginea era în parte obturată de acoperişul casei vecine, întâmplător cea în care a copilărit Silviu Purcărete, se vedea coroana unui arbore falnic, înalt, popas al păsărilor primăvara, vara şi toamna, uneori şi iarna, când veneau mai ales ciorile. Într-o zi am ridicat ochii şi nu mi-a venit să-mi cred lor: coroana aceea, de care atârna şi o pungă de plastic, ridicată acolo de vântoasele câmpiei care bântuie uneori prin Bucureşti – deh, obicei românesc, ca să nu zic şi eu ce zice slujnica Safta despre obiceiul de a „descărca pistoale” la petreceri, în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – coroana aceea nu se mai vedea. Sigur, conform tradiţiei, nu mi-am crezut ochilor, dar a trebuit să mă obişnuiesc cu ideea că arborele care, e drept, nu mai înfrunzise în primăvara aceea, tot aşteptasem să se întâmple asta şi nu se întâmplase, acel arbore, singurul meu reper pe orice cer ar fi fost, albastru sau plin de nori de ploaie, fusese tăiat. Că de stele, nici în noaptea cea mai adâncă, nu putea fi vorba. Când am coborât, am şi văzut fragmentele de trunchiuri care mai rămăseseră în acea curte vecină, dincolo de casa maestrului pomenit înainte, unde funcţiona o grădiniţă de copii. Şi am continuat, dar numai o vreme, să mai văd coroana aceea, odată falnică, acum inexistentă în realitate, cu ceilalţi ochi, ai minţii şi ai memoriei. Dar obişnuinţa omoară tot, şterge amintirea obiectelor de care ai fost înconjurat, atunci când acestea dispar sau sunt aruncate. Şi amintirea fiinţelor pe care le-ai avut mult timp alături, a celor dragi, se şterge, poate într-un alt ritm, dar parcurge câteva etape: este ascunsă, mai întâi, într-un sertar al memoriei unde nu se umblă prea des, ba chiar foarte rar; şi după un timp, a cărui lungime sau scurtime este determinată de mulţimea sau de lipsa preocupărilor pe care le ai, a treburilor şi necazurilor care te bântuie, sertarul acela se închide, aparent definitiv, uneori însă şi conţinutul lui se şterge, poate ca să facă loc altei amintiri dragi care, şi ea, are în faţă, fără să ştie, căci amintirile nu ştiu nimic, acelaşi traseu.

Case şi arbori şi fiinţe, oameni sau mici animale pe care le-ai avut alături şi care te-au consolat de mizeriile zilnice, toate au soarta descrisă mai sus şi, oricât te-ai sili, viaţa ta te forţează să renunţi la amintirea lor, chiar dacă tu nu vrei asta. De aceea mi se par atât de irealiste promisiunile care se fac celor dragi la plecarea lor definitivă în cealaltă lume, amintire veşnică sau veşnică recunoştinţă. Dar trebuie să-i laşi, totuşi, omului iluzia eternităţii, aşa cum îi lasă, Dumnezeu ştie cine, că Banca Naţională nu cred, încă, după atâţia ani de la denominare, iluzia că e milionar.