Strepezeli ºi strapazane

Vara asta a apãrut ultima parte, a treia, a trilogiei „Orbitor” a lui Mircea Cãrtãrescu. Au fost cel puþin douã lansãri, una la Creþulescu ºi cealaltã la Vama Veche, unde amatorii s-au precipitat ca la urs, ca la unul cunoscut, însã, de toatã lumea. Scriitorul, cu natura sa naturalã, a vorbit, la Creþulescu, simplu ºi sincer. N-a bãtut câmpii, nici cu graþie ºi nici fãrã. Un critic mai tânãr observa în cronica sa entuziastã cã blogurile au adãpostit o mulþime de injurii ºi murdãrii la adresa scriitorului, dupã ce în presa cotidianã au apãrut relatãrile despre lansare. Nu m-am repezit sã le citesc. Am vãzut, câteodatã,  murdãriile, defulãrile care se erijeazã în comentarii la te miri ce evenimente sau articole din ziare. Mã rog, acelea nu sunt bloguri, dar îndeplinesc, se pare, acelaºi rol, psihanalitic vorbind. Mã tem chiar pentru psihanaliºti: dacã toatã lumea se va defula, aºa, fãrã frontiere, pe forumuri ºi bloguri, aceºtia s-ar putea sã rãmânã fãrã cãutare, fãrã rost. Aceste canapele, la îndemâna oricui pe mult mai puþini bani decât cele ale shrink-ilor, þin locul, în acelaºi timp, fiind oarecum publice, ºi de una, dar ºi de alta. Una: mãrturisirea de la psihanalist, ea însãºi una care luase locul spovedaniei de la preot; alta: afirmare publicã hotãrâtã, deseori sub nume fictive, cãci, vorba curajoºilor caragealieni: semneaz-o, o dãm anonimã.

Cândva, H.-R. Patapievici scria într-un articol al sãu cã ar vrea sã-i vadã pe cei care, „la adãpostul întunericului”, îºi aruncã gunoaiele în stradã. Coincidenþa face ca tot pe-atunci sã fi vãzut eu însumi, cu ochii mei, cum o doamnã bãtrânã, dintre acelea care, se presupune, au fost educate sã nu facã aºa ceva, depunea pur ºi simplu, tacticos, o pungã de gunoi pe un mic triunghi verde, astãzi complet secat, de la colþul strãzii Mecet cu Traian. Eram în tramvai, aºa cã am trecut încet mai departe. Imaginându-ne cã aceºti oameni se feresc, le acordãm supoziþia de bun simþ leneº sau de cunoaºtere a regulilor. Greºit. Nu, aceºtia ignorã complet cã fac ceva contrar regulilor de convieþuire socialã. Pur ºi simplu ideea lor de vieþuire nu trece dincolo, la con-vieþuire. Ei vieþuiesc pur ºi simplu, fãrã vreo preocupare pentru cei care, asemenea lor, ar avea dreptul la o vieþuire împreunã cu ei, alãturi, în acelaºi spaþiu în fond. Sã-i ia dracu, parcã-i auzi, dar nu se mai ostenesc sã spunã, acþioneazã în consecinþã. Nenumãrate fapte din viaþa cotidianã demonstreazã cã ideea de convieþuire a suferit mari modificãri în lumea de azi, ºi mai ales la noi. O adâncã, dacã pot spune aºa, indiferenþã la adresa celuilalt, a celui de alãturi, un egoism feroce, inconºtient ºi sumbru, manifestat mai ales de cei foarte tineri, dar rãbufnind nu o datã ºi la generaþia care i-a educat aºa. Parcã te aºtepþi, uneori, pe stradã, sã fii muºcat de aceste persoane cu agresivitatea în suflet ºi-n simþiri, în ochi ºi-n fiecare gest.

Or, blogurile, ca sã vin la începutul vorbelor noastre, folosesc excelent scopurilor sãlbatice, neînfrânate, ale unor asemenea avortoni sociali. Dacã nu blogurile, atunci forumurile, unde poþi gãsi expresii de o vulgaritate deplinã, nudã, aºa cum mã-sa i-a fãcut pe autorii ei. Nu s-au sãturat sã arunce gunoaiele pretutindeni, fãcând din þara asta un mândru depozit de mizerii materiale, ºi le aruncã ºi-n spaþiul aºa zis virtual, cã e foarte real, de data asta, un simptom real, pentru a completa peisajul cu partea lui, sã zicem, spiritualã. Or, o mizerie deplinã cuprinde ºi partea materialã ºi pe cea spiritualã.

Internetul a deschis perspective nebãnuite aruncãtorilor de gunoaie – e drept, ºi celor de frumuseþi. Cãci de câte ori e mai grea o vorbã urâtã decât o biatã hârtie murdarã de muºtar de la micii cumpãraþi, de pildã, pe plajã! Dacã de gunoiul de pe stradã, de pe plajã, de pe culoarele unor instituþii, te poþi feri, ocolindu-le, ori chiar adunându-le ºi depunându-le acolo unde este locul lor, gunoiul revãrsat pe internet nu mai poþi sã-l eviþi decât neuitându-te niciodatã pe bloguri ºi forumuri, dar asta îþi poate da ºi un sentiment de frustrare, ºi deschizi, ºi citeºti o mizerie verbalã ºi moralã ºi îþi intrã în cap ºi nu-þi mai iese, iar scopul autorului a fost atins, ºi-a reprodus micimea sufleteascã ºi spiritualã în mintea ta, aºa cum, cicã, îºi depun cucii ouãle în cuiburile altor pãsãri.

În ce mã priveºte, încã mã mai întreb, cã de citit nu poate fi vorba, ce mizerii vor fi putut scrie blogomanii despre lansarea cãrþii lui Mircea Cãrtãrescu, un scriitor exemplar, care-ºi vede de drumul lui, fãrã sã-i jigneascã pe cei care nu sunt în stare de aºa ceva, altfel decât prin existenþa sa, ca o „pedeapsã vie”, cum ar fi spus Arghezi. Or, comentariile, dacã pot sã le numesc aºa, de pe internet tocmai neputinþa „comentatorilor” o stimuleazã ºi, mai ales, o vãdesc.

ªtiþi ce sunt acelea strapazane? Dacã nu, vã spun eu: sunt acele cuie solide de lemn, de care îºi leagã barcagiii vâslele. Fãrã ele, degeaba ai vâsle, abia poþi înainta. Or, tocmai niºte strapazane a furnizat internetul acestor vâslaºi ai nimicului care nu pot suporta succesul altcuiva. 

Atenþie, domnilor ºi doamnelor, vi se vede ceea ce n-ar trebui sã se vadã decât, cel mult, la psihanalist!