În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, am auzit un freamăt pe bulevardul vecin celui pe care locuiam, în Bucureşti, şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Aveam încă în urechi împuşcăturile de noaptea trecută, de la Intercontinental, iar în nas mirosul de praf de puşcă, care ajungea până aici/ acolo, la Foişorul de Foc. Mă temeam că lucrurile sunt sub controlul Securităţii şi al armatei lui Ceauşescu şi că, la cea mai mică încercare de repetare a celor ce se întâmplaseră ieri noapte, vor trage din nou. Credeam că totul s-a terminat pentru noi.

Pe bulevardul paralel cu Dimitrov, azi iarăşi Ferdinand ca mai demult, treceau coloane mari de oameni dinspre Şoseaua Mihai Bravu spre centru. M-am băgat între ei, nici eu n-am ştiut nici atunci, cum cu atât mai mult nu ştiu nici acum, cum am mers şi eu mai departe, ca şi cum aş fi fost acolo, printre ei de multă vreme, de la început. Convingerea mea de dimineaţă că vor trage la cea mai mică mişcare s-a topit într-o clipă. Poate să-mi mai fi trecut prin minte că or să tragă, dar mi se părea că prea suntem mulţi ca să nu se teamă de noi, că, totuşi, n-or s-o facă, văzându-ne atâţia: deja vorbeam cu mine însumi la persoana întâi plural, deşi habar nu aveam cine sunt cei din jurul meu, femei şi bărbaţi, ale căror feţe regret atât de mult că nu le-am reţinut şi că, de fapt, nici atunci nu le băgam în seamă.

Eram cu toţii o masă – de manevră? mă întreb azi, nu şi atunci – care nu se temea, sigură pe ea şi sigură pe ceva ce numai ea ştia. Sau simţea, pentru că nu cred, acum cel puţin, că oamenii aceia mulţi şi decişi, aşa cum păreau a fi în ochii mei, ştiau cu toţii vreun lucru care să fie acelaşi pentru toţi. Totul semăna cu coloana imensă a unei şi mai imense defilări, prima liber consimţită din viaţa tuturor acelor oameni, inclusiv din a mea.

Abia peste câţiva ani am aflat de o altă procesiune, aceea chiar procesiune, pe care o formaseră vreo două-trei mii de ţărani români, în Bucovina ocupată de ruşi, încercând să se refugieze în ţara lor, România. Plecau cu care, cu boi, cu căţel şi purcel, vorba aia, erau mulţi şi încredinţaţi că nu vor avea curajul să tragă în ei, din cauza numărului lor. În frunte erau preoţi, se scoseseră prapurii din biserici. Data trebuie reţinută: 1 aprilie 1941. Au fost întâmpinaţi, înainte de a ajunge la graniţa propriu zisă, la cea impusă de Stalin, cu focuri de mitralieră şi ucişi fără nici o milă până la unul. (Se pare, totuşi, că ar mai fi supravieţuit câţiva oameni, care au putut să dea mărturie.) Nu ştiau, bieţii de ei, că brava Armată Roşie ucisese, la Katyn, nu două-trei mii de oameni, ci peste douăzeci de mii de ofiţeri polonezi, îi împuşcase cu sânge rece, cu câte un glonţ în ceafă, la ordinul „tătucului popoarelor”, pe care-l cântau, peste nu mai mult de vreo şase-şapte ani, şi barzii români vânduţi „eliberatorului”.

Dar la 22 decembrie 1989 habar nu aveam de această crimă a bolşevicilor. Oricum, calea mi se părea deschisă, pe bulevardul, azi Carol, atunci, cred, Republicii. Peste vreo doi ani abia, mi-a căzut în mână Psihologia mulţimilor a lui Gustave le Bon, unde mi se explica, încă din 1896, când nici părinţii mei nu erau născuţi, cum o să mă simt în coloana aceea de la 22 decembrie 1989, cât de sigur o să fiu că nu mi/ ni se poate întâmpla nimic rău şi chiar dacă mi s-ar fi întâmplat, faptul că nu eram singur îmi dădea forţa să nu mă mai tem, aşa cum aş fi făcut-o dacă aş fi ieşit singur.

Era, desigur, aceeaşi încredere pe care o avuseseră, poate, şi oamenii întâmpinaţi de armata bolşevică la Fântâna Albă, în Bucovina ocupată de bolşevici, până la prima împuşcătură, că nimic rău nu li se poate întâmpla. Şi dacă soarta noastră nu a fost aceeaşi cu a martirilor bucovineni, asta nu a fost pentru că eram mai mulţi, de câteva zeci de ori mai mulţi, ci pentru că, oricum, soarta regimului contra căruia mărşăluiam era pecetluită. De el însuşi, de alţii? Numai Dumnezeu ştie.

În istorie se petrec, uneori, lucruri care nu pot fi explicate nici măcar de cei de peste câteva generaţii, care-şi închipuie că au vederea mai clară şi toate informaţiile lămuritoare. Găsesc, de pildă, undeva, o explicaţie a victoriei inexplicabile a lui Hitler, care – nota bene – nu a avut majoritate absolută la alegerile din 1933: toate partidele de opoziţie, toţi opozanţii NSDAP-ului, s-au predat, s-au evaporat, au renunţat la luptă, când ar fi putut – cine ştie? – să mai opună încă o rezistenţă considerabilă. Nimeni, nici cel care afirmă asta, nu poate să explice de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Noi, mai fericiţi, credem că ştim de ce a căzut regimul Ceauşescu şi ulterior, în teorie cel puţin, cel comunist. Ei, bine, ei, germanii nu pot explica raţional nici azi de ce nu s-a mai opus nimeni lui Hitler a doua zi după alegerile din martie 1933 şi l-au lăsat să se proclame învingător absolut la – coincidenţă sinistră – 6 martie, dată devenită de neagră aducere aminte şi în România, doisprezece ani mai târziu, când bolşevicii au impus guvernul Petru Groza.