Cum a început povestea de dragoste între ics şi igrec, citesc la ştirile de pe Yahoo, România, desigur. Cei care dau această ştire îşi închipuie că toată lumea ştie ce ştiu ei. Ei, bine, uite că mai sunt şi persoane, nişte expiraţi, desigur, din punctul lor de vedere (dacă acela poate fi numit aşa), care nu ştiu cine e ics şi cine e igrec. Desigur, cum acolo numele se dau în clar, nu cifrat ca aici, deducem care e el şi care e ea. Şi asta deoarece, încă, măruntele mondenităţi ale acestei lumi de tip nou nu au atins acel punct înalt al postmodernităţii unde nu mai contează sexul, dacă cei doi se iubesc, conform unei vorbe vechi, altădată o glumă.
Într-o lume mai puţin educată se întâmpla să ţi se vorbească de o persoană, numind-o în clar, fără a te preveni că este cutare sau cutare, nevastă, iubită, mătuşă, unchi sau cumătru. Or, acum, lumea asta puţin educată s-a extins şi pe domeniul public, aşa cum este pagina asta de false ştiri cu care te întâmpină Yahoo România, dacă nu ai altă adresă pentru comunicare cu lumea dinafară. Din aceeaşi familie de mahalagisme face parte şi exprimarea, atât de des întâlnită astăzi, sunt cu soţia. Care, a cui? Omul needucat îşi închipuie că lumea e aia pe care o ştie el şi mai departe e neantul. Cum săteanul de altădată credea că lumea e satul lui sau că satul lui e lumea însăşi.
Îmi aduc aminte cum se scandaliza, în felul său tandru, Radu Tudoran, după citirea unei pagini de amintiri dintr-o carte, cred, de Vlad Muşatescu, unde scria negru pe alb că el, adică R. T., i-ar fi spus odată sunt cu soţia. Radu Tudoran se dezvinovăţea: în primul rând că eu n-am fost însurat decât şase luni în toată viaţa şi în al doilea rând că, dacă ar fi fost aşa, aş fi spus: sunt cu soţia mea. Am ratat ocazia să-i replic, şi acum e mult prea târziu: dar poate eraţi cu soţia altcuiva, conform vechiului cântecel de chef bucureştean
În fond, e o prezumţie asta, a omului nou, creaţie a deculturalizării şi dezeducării sub cuvântul educaţiei socialiste, că noi suntem centrul lumii, că ceea ce ni se întâmplă nouă este cel mai important lucru şi toţi ceilalţi trebuie, sunt obligaţi să ştie cine e cutare ţăţică aşa zisă vedetă, precum şi cine e alesul inimii (?) ei, vreun derbedeu dintr-un zis showbiz. Să zicem al inimii, pentru că, acolo, lângă inimă îşi ţin aleşii portofelele, sau măcar aşa se presupune. Să nu-mi spuneţi că tinerii de azi, cei care se informează despre cum a început povestea de dragoste (?) a lui ics cu igrec, nu cei care se duc pe la Oxford sau Harvard, fireşte, nu au fost formaţi de educaţia socialistă, pentru că am să vă răspund scurt cu o întrebare: dar părinţii lor?
Dacă nu vrei să iei cunoştinţă de poveştile de dragoste ale vedetelor farnientiste te excluzi din societatea de azi, eşti depăşit, eşti expirat. (Dar cuvântul acesta, expirat, nu înseamnă un fost pirat, retras de pe frontul respectiv?) În ce mă priveşte, prefer să fiu expirat decât informat, adică deformat de marile ştiri, tip cum a început povestea de dragoste a lui ics cu igrec. Această mizerie ţine loc de cultură, ţine loc de conversaţie între cumetre, am şi auzit unele în tramvai sau poate era în autobuz ori în troleibuz, pamându-se de despărţirea altui ics de altă igreacă. Uneori traversez terenul, minat din punctul meu de vedere, al unor televiziuni (televizuini?) comerciale la maximum, unde tot felul de asemenea icşi şi igrece ţipă şi se scălâmbăie şi când mă gândesc că sunt urmăriţi, toţi ăştia şi toate astea, de o mulţime de cetăţeni oneşti, îmi dau seama de ce am ajuns unde am ajuns. Şi de ce o să ajungeţi unde o să ajungeţi.
Prostul gust începe
dar cine poate să ne spună unde începe? În nici un caz nu mai începe la păretarele de altădată, alea au dispărut de mult, sigur erau şi ele o expresie a prostului gust, începe de la stricarea limbii. Sau poate ajunge la stricarea limbii, la avem decât şi la eu ca şi ministru, la banii care i-am luat şi la câte altele. Iar bârfa nu se mai execută, ca altădată, la poartă (la portiţă, unde era Ghiţă, mult înainte să ajungă Sebastian acolo), că blocurile nu mai au porţi atât de potrivite pentru asta, ci s-a mutat la emisiunile televizate, unde icşii şi igrecurile se dau în stambă (după criteriile de altădată).
Deseori, când mă dau jos din troleibuz sau pur şi simplu când trec cu vreo sacoşă de cumpărături pe trotuarul din apropierea Gambrinusului, sunt acostat ba de un tânăr, în general supraponderal, ba de vreo jună, mă salută şi îmi oferă avantajoasa situaţie de public la emisiuni televizate. Mai nou, i-am auzit pe unii că le vorbeau altora, pe acelaşi trotuar pe care ei îl fac de dimineaţă, la vânătoare de fraieri, de emisiuni culturale şi mi-am închipuit despre ce cultură era vorba, dar nu m-am dus să-i descos, de teamă să nu-mi propună iarăşi vreo participare. Ştiţi probabil cum e participarea asta: în afara câmpului vizual al camerei stau nişte animatori, un fel de regizori de platou mai puţin calificaţi, care fac din când în când semn publicului să aplaude şi acesta aplaudă la comandă. În Sala Palatului, pe la congresele lui Ceauşescu, erau animatori din ăştia, dar musai cu ochi albaştri, la fiecare capăt de rând, ei dădeau tonul uralelor, de fapt al urletelor, ei îşi notau şi cine nu prea se entuziasma spontan de magistralele cuvântări. Iată cum omul nou de azi, care aproape că nu mai are habar cine a fost Ceauşescu, este pus şi primeşte asta de bunăvoie, în cam aceeaşi ecuaţie.
Îmi dau acum seama că povestea cu sunt cu soţia e o mică glumă faţă de celelalte cuceriri ale educaţiei socialiste. Deculturalizarea comunistă are efecte şi încă dintre cele mai temeinice. Care bat până, hăt, departe de lumea înlănţuită a lagărului nostru. Am auzit, apropo de lagăr, un comentator de ştiri occidental, care a pronunţat această formulă delicioasă, fostele ţări din est, ca şi cum punctul geografic s-ar fi modificat sau ca şi cum estul era doar o formulă politică. Din păcate, estul rămâne est, chiar fără lagărul comunist, iar vestul rămâne vest, chiar dacă a împrumutat atâtea dintre realizările omului nou.