Nu ştiu cum să fac să ocolesc furnicile pe care le observ la picioarele mele, pe stradă ori chiar în vreo cameră, undeva. Câte voi fi călcat fără măcar să bag de seamă în ultima clipă, când nimic nu mai era de făcut? Şi cum li se va fi părut lor că un zeu neîndurător şi atotputernic, mai precis cel de sus, de mai sus decât ele, le ia vieţile?

Omor o molie, ca să nu-mi mai ciuruiască puloverele din dulap. Pentru molie sunt Atotputernicul.

Semenii mei (?) care vânează lei sunt Atotputernicii pentru regii animalelor. Până aici pot vedea, înţelege, ei, leii, ele, furnicile, moliile. Lasă că leii, la rândul lor, vor fi fiind şi ei Atotputernici în ochii te miri cărei gazele ori chiar zebre.

Iar eu mă rog lui Dumnezeu Atotputernicul, fiind convins că e cel mai de sus, că e cauza ultimă şi primul Creator al acestei lumi. De unde atâta prezumţie? De unde convingerea că eu, omul, pot vedea sau măcar gândi chiar ultima cauză a celor ce sunt? De unde atâta siguranţă că deasupra Dumnezeului meu nu e altul, care Lui îi este Dumnezeu şi, poate, aşa mai departe?

Ştiu de unde, din ideea că omul, care, deşi e „cel mai preţios capital”, e şi cel mai de sus pe acest Pământ. Fireşte, în propria lui concepţie. Şi poate a moliei ori, uneori, a leului din savană.

Nu cumva ne rugăm unor/ unei fiinţe superioare nouă care, la rândul lor/ ei, se roagă uneia superioare lor/ ei şi aşa mai departe, într-un şir infinit, în care noi nici nu suntem decât „fiule, o treaptă”, vorba lui Tudor Arghezi despre cu totul altceva? Nici cea mai de jos, dar sigur nici cea mai de sus, cea mai apropiată de Sursă. Prezumţie de neiertat. Cum o treaptă este, poate, şi Dumnezeul nostru.

Şi când te gândeşti că, atunci când e vorba să-i judecăm pe semenii noştri putem pune în ecuaţia corectă tocmai această prezumţie pe care o întâlnim atât de des! Nu îşi închipuie toţi mărunţii şefi politici sau financiari de pe acest Pământ, fost cândva binecuvântat de Dumnezeu, azi se pare scăpat de sub această binecuvântare în folosul altora, nu-şi închipuie, spun, toţi aceştia că ei sunt, de fapt, că fiecare este buricul pământului?

Merg pe stradă şi văd numai inşi care se cred altceva decât sunt, merg pe stradă şi nu-mi vine să cred că toţi ăştia nu pot bate cu gândul mai departe de propriul lung al nasului, lasă că nici pe acesta – vorba aia – nu şi-l văd. Şi lucrurile merg aşa, în lanţ, până la cei care-şi văd acel lung, şi totuşi îşi pot închipui că ei ştiu cine e Creatorul suprem, deasupra căruia nu mai e nimeni şi nimic. De ce să credem asta, de ce să nu fim mai umili şi să ştim că acel Creator pe care-l vedem noi este doar orizontul până la care bate mintea noastră? Pentru că nu-l vedem? Pentru că simţim metafizic? Aş, prezumţie!

Se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, într-o vorbă cam din topor şi care nu are nimic religios, în afara celor doi termeni, limitrofi, ca să zic aşa. Dar dacă Cel pe care-L scriem noi cu majusculă/ verzală, dacă preferaţi, nu se vede şi el în jos de la Următorul, aşa cum sunt toate aici, pe acest Pământ? Aşa ar fi mai raţional şi mai drept şi poate că ne-am apropia de un adevăr pe care, oricum, nu-l vom putea dobândi, dar măcar să-l bănuim, să ni-l închipuim, să credem că există.

Când o mică vietate a lui Dumnezeu, acesta al nostru, probabil, se uită în sus la mine, îmi închipui că sunt cauza şi sursa sentimentelor lui, mi-aş putea chiar închipui că eu îi determin viaţa, că eu, mereu eu… Şi sunt, vai, atâţia care-şi închipuie asta şi mor fericiţi că au fost – nu-i aşa? – demiurgi.

Pe de altă parte, felul cum reuşim să distrugem ceea ce a făcut cândva Dumnezeu, conform convingerii noastre, iarăşi ne poate face să ne credem mai mult decât suntem. Dar nu uitaţi că şi alte fiinţe, mult mai mici şi mult mai umile, pot distruge mediul în care trăiesc. Or, măsura puterii o dă creaţia, iar nu distrugerea, deşi există şi opinia că distrugerea este egală creaţiei, opinie probabil greşită.

Dacă aş fi întrebat, dar nu sunt, aş spune că e mai bine să ne continuăm credinţa în acel Dumnezeu care e deasupra noastră, nu fără, însă, a pierde din vedere că, poate, există şi orizontul următor şi, cine ştie, chiar următorul următorului ş.a.m.d.