Se spune că omul nu se schimbă. Nu e adevărat. Se schimbă. Şi încă prin părţile esenţiale. Tehnologia îl schimbă. Muşcă din această nadă (otrăvită?) şi devine altul.

Să mă explic. În urmă cu trei, patru, cinci-zeci de ani, ca şi în urmă cu un secol, oamenii erau discreţi. Nu mai sunt. Atunci nu-ţi exhibai viaţa personală în faţa oricui, necum a tuturor. Intimitatea era o valoare. Nu de schimb, dar valoare. Sigur, circula şi atunci informaţia măruntă, exista chiar o rubrică în ziare, intitulată cronica măruntă, cea care a degenerat mai apoi în faptul divers. Cumetrele îşi transmiteau una alteia marile veşti din cartietul lor, de pe strada lor: „Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia,/ Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia/ Când s-a dus să-i ceară un model de şorţ?.../ Că madam Popescu nu mai dă divorţ”. Obiceiul era ironizat încă de pe vremea minorului (?) Topârceanu.

Astăzi, însă, lucrurile au evoluat (?), avem Facebook-ul, avem Twitter-ul, Instagram-ul şi toate aceste reţele de socializare prin care se difuzează cu viteza luminii astfel de informaţii. Mai ales Facebook-ul e supus metodic afluxului de bârfă, nu, de autobârfă, datorită căreia, sau, mai bine, din cauza căreia afli ce a mai mâncat nea cutare la prânz, unde s-a dus în vacanţă cu nevasta, cum arată nepoţeii şi ce note au luat ei la te miri ce examen, de la clasa pregătitoare ori de la bacalaureat, toate astea cu poze generos distribuite ale persoanelor în cauză.

Sigur, datorită Facebook-ului s-a adunat lumea când cu modificarea legilor justiţiei în sensul dorit de infractori. Sau, în alte patrii, au fost scoşi oamenii în stradă pentru cauze la fel ori poate şi mai nobile. Dar năvala ştirilor care se comunicau, pe vremuri, la poartă, între cumetre, înăbuşă totul, chiar bunele intenţii ale altor persoane. Pentru că, trebuie s-o spun, nu toată lumea foloseşte reţeaua în aceste scopuri meschine, ci unii o fac pentru a-şi afişa idei şi reflecţii asupra situaţiei sau a lumii în general. Şi, cel mai des, acest fel de postări nu întruneşte numărul de aderenţi pe care-l adună fleacurile.

Circulă pe internet – nu pe Facebook, încă, ci prin email – un filmuleţ cu drama pe care o provoacă un tânăr fără reţea de socializare în mediul noii sale iubite. Aceasta face o criză când află că nu poate să-l eticheteze (un termen imbecil folosit) şi-i zvârle cât colo telefonul fără asemenea device-uri (sic), după care li se plânge prietenelor sale, iar acestea conchid că, dacă n-are identitate virtuală, nu există. Deci nu are identitate. Este o fantomă, „un manipulator”, spune una dintre tinerele cumetre. Cum, nu este nici pe Whatsapp, nici pe Pintrest, Snapmap, Linkedin ori Myspace? O întreabă cum află ea ce a mâncat el la prânz, unde a fost vara trecută şi fata răspunde că de la el, direct, ceea ce le oripilează pe amice, mai ales atunci când e vorba de detalii anatomice intime, pe care aceasta le-a văzut doar în realitate, nu şi pe reţele, aşa cum pare că dictează noua normalitate. Finalmente, în filmuleţul pe care vi-l relatez, apare himself şi cumetrele trebuie să se resemneze: el există.

Connecting people e lozinca celor care vând astfel de instrumente de automanipulare. Nu cred că autorii cărţilor despre manipulare, care nu sunt puţine în lume, au introdus deja această metodă, mult mai aproape de infailibil decât toate celelalte, în comentariile lor avizate. Pentru că, aici, trebuie numai un primum movens, un instigator, pentru ca oamenii să se lase dirijaţi şi să înceapă o largă manipulare, a unora de către alţii şi reciproc. În fond, încep să se schimbe, fără măcar să aibă habar de asta. Dar, o să spuneţi, avea, majoritatea oamenilor, habar de ceea ce i se întâmpla şi altădată, când asemenea unelte de tortură asupra creierului nu existau? Fireşte că nu, fireşte că şi atunci trăiau fără să ştie că trăiesc, unii până îşi predau sufletul sau, mai precis, până la ultima suflare, alţii până târziu, prea târziu, în preajma morţii, când se trezeau şi dădeau fuga la biserică, să se salveze. De la ce? Nu ştiau nici ei. Acum e mai simplu: le dai jucăria şi ei se joacă tot restul vieţii, iar viaţa trece astfel şi, gata, ai scăpat de beleaua gândului, a părerii, a diferenţei de ceilalţi. Toată lumea devine o apă şi-un pământ, iar cei care mai vor să-i manipuleze stau doar pe margine şi supraveghează procesul, ca nu cumva, totuşi, vreunul să iasă din rând. Dar oamenii nu ies din rând când au cu ce să se joace. Şi să mai spui că oamenii nu se schimbă! Ba se schimbă, e drept că o fac cu propria lor mână. Pentru că, ştiţi, ce-şi face omul cu mâna lui…

Pe sălbaticii din Mările Sudului, ba chiar din Africa, exploratorii ticăloşi veniţi din Lumea Civilizată îi momeau, acum câteva sute de ani, cu mărgele de sticlă, sclipitoare, folosindu-le ca monedă de schimb pentru aurul cu care se împopoţonaseră aceia până atunci. Prin satele româneşti – se întâmpla acum vreo şaizeci de ani, când erau la mare preţ icoanele pe sticlă, cât mai vechi – circulau misiţi care le obţineau contra unora noi, pe hârtie, iar bieţii oameni, care foloseau aceste instrumente doar pentru rugăciune, se lăsau înşelaţi de faptul că sfântul era mai clar desenat (cum altfel, într-o imagine recentă?) şi acceptau cu bucurie, ba se credeau în avantaj. Iar misiţii revindeau icoanele vechi şi preţioase cu sume care şi azi ar părea fantastice. Dar acestea erau metode arhaice de prostire a oamenilor ca să le iei obiectele de preţ. Tehnologia a inventat instrumente şi metode mult mai perfecţionate, cu care le iei, de fapt, identitatea, identităţile şi ei, ca şi sălbaticii aceia din secolele trecute, ori ca şi ţăranii ignoranţi de-acum cincizeci de ani, nici nu ştiu ce li se întâmplă.