Personajul Domnişoara Cucu din piesa lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, a fost multă vreme un prototip al persoanei încuiate, care încearcă să încuie şi societatea din jurul său cu pudibonderia şi cu severitatea sa ridicolă. Azi, Domnişoara Cucu este uitată. E uitată la noi, dar a scos capul în lumea largă, cea care dă direcţia tuturor, chiar fără a mai purta neaoşul nume românesc.

Pentru cine nu-şi mai aminteşte, Domnişoara Cucu este o profesoară acră şi severă, de la liceul de fete din micul orăşel unde se petrece acţiunea piesei lui Sebastian, care venea la gară de câteva ori pe zi, ca să prindă elevele că-şi fac semne (nepermise) cu domnii din trenul Bucureşti – Sinaia (că orăşelul se afla pe acea linie), le urmărea dacă merg la cinema şi dacă le prindea acolo, pac, o eliminare, sau dacă poartă numărul matricol la uniformă şi alte asemenea fleacuri prin care ea înţelegea păstrarea moralei.

Ei, bine, acum câteva săptămâni (între timp, poate, luni) s-a zvonit că o doamnă de cam aceeaşi factură a denunţat Frumoasa din Pădurea Adormită ca poveste sexistă, care trebuie scoasă din programa şcolară, deoarece prinţul o sărută pe adormită fără ca în prealabil să-i fi cerut permisiunea. (Faptul că prinţesa dormea şi că, dacă prinţul n-ar fi sărutat-o, nu s-ar mai fi trezit în vecii vecilor n-o deranjează pe doamna respectivă în raţionamentul său.) Deci, că se încadrează între crimele pe care le-a comis producătorul ăla american, Weinstein sau cum l-o fi chemând, care şi-a pierdut rentabila slujbă, deoarece acum nu ştiu câte zeci de ani ar fi pipăit fără voia ei o tânără pretendentă la Hollywood. Nu-i vorbă că acolo, în lumea cinematografului şi poate şi pe la teatre, se întâmplă multe asemenea mizerii, căci un viol sau chiar o tentativă de viol e o mizerie autentică, mult mai autentică decât sărutul care o trezeşte pe prinţesa adormită din poveste. Dar dacă acolo ar cam fi trebuit să se semnaleze mizerabilul comportament al individului atunci, pe loc, nu după ce persoanele respective au obţinut ce au dorit, în urma hărţuirii sexuale pe care acum o reclamă, în cazul Pădurii adormite e ceva care frizează ridicolul şi stupiditatea mentală a celei care a lansat scandalul. Am aflat, dintr-o revistă străină, şi cine e supărata pe poveste, o doamnă din nordul Angliei, care are un copilaş de vreo şase ani la şcoală şi nu e de acord ca acestuia să i se povestească despre Frumoasa din Pădurea Adormită, din motivul mai sus invocat.

Mai încoace, ieri-alaltăieri, la data când scriu aceste rânduri, o sută de doamne celebre din Franţa au sărit în apărarea bărbaţilor hărţuiţi de astfel de reclamaţii, căci acestea, reclamaţiile vreau să zic, s-au înmulţit după cazul Weinstein şi în America, şi în Europa. Ele spun că o atingere fugară pe genunchi sau cine ştie unde, furtul unui sărut nu sunt capete de ţară şi, mai ales, capete de acuzare. Este adevărat, întotdeauna doamnele au dreptate, dar când atingeri ceva mai insistente şi mai grave, trebuie să o recunoaştem, sunt acceptate tacit, în schimbul unor favoruri de genul obţinerii unui rol într-un film, atunci lucrurile se schimbă. Dar, ca-ntotdeauna, Domnişoara Cucu a lui Mihail Sebastian exagerează, cu o vorbă, azi cam uitată şi ea, suflă-n iaurt, dar înainte de a se fi fript cu ciorba.

Federaţia Mondială a Domnişoarelor Cucu e în plin atac, în plină campanie. Ea vrea o lume în care femeia să fie de neatins, vorba cuiva de altădată, împingând-o, aşa cum sugerează şi doamnele franceze, în frunte cu Catherine Deneuve, spre zona islamică, unde femeile trebuie să fie acoperite din cap până-n picioare când ies în public, aşa cum vedem în vestul nesălbatic azi mai peste tot. Printr-un mecanism pervers, lucrurile se pot întoarce împotriva femeilor, pe care aceste Domnişoare Cucu feministe le apără, punându-le – cu timpul – într-o situaţie de inferioritate şi chiar într-o formă de sclavie, fie şi mascată. Aşa cum s-a observat, lupta aceasta este de fapt împotriva societăţii deschise, ea trage spre o formă mascată de închidere a lumii în nişte principii dacă nu chiar victoriene (model britanic), oricum cam pe-acolo. De aici şi ura generalizată faţă de Soros, cu a sa Fundaţie pentru o societate deschisă. Karl A. Popper, părintele acestui concept, nu este încă atins, probabil din ignoranţă. O să-i vină şi lui rândul, dacă nu ne oprim aici.

Dar lucrurile nu se opresc la Pădurea Adormită, acesta e doar începutul. Cineva semnalează în celebrul film al lui Antonioni, Blow-up, „o misoginie şi un sexism insuportabile”, deci ar trebui interzis. Şi eventual scos chiar din istoria acestei arte. Moara odată pornită nu se mai opreşte. Dacă vor lua la purecat operele literare ale trecutului, intrate în patrimoniul literar al lumii, vai, câte dintre ele vor rezista acestui nou Minister al Adevărului? Mă tem că foarte puţine, iar listele de cărţi prohibite vor semăna destul de mult cu cele pe care le-au alcătuit comuniştii atunci când au fost împinşi de Armata Roşie la putere în diferite ţări ale – totuşi – Europei. Visul cenzurii nu moare odată cu regimurile totalitare de altădată, o altă dictatură se naşte pe nesimţite, răsărită de unde te aştepţi mai puţin. Câte o cauză dreaptă, ca aceea a refuzului violului şi violenţei, se transformă, ajunsă pe mâna proştilor, în instrument de tortură intelectuală şi nu numai. De-aici până la o lume încruntată, lipsită de simţul umorului, care nu mai ştie să râdă la bancuri pentru că sunt în doi peri sau, cine ştie, par sexiste ori machiste, nu mai e un drum foarte lung.

Unde eşti, Domnişoară Cucu, să vezi ce roade internaţionale a dat comportamentul dumitale de provincială speriată de bombe!