Trec aproape în fiecare zi pe sub coloanele pătrate (în secţiune) (sic) din faţa Sălii Palatului şi mai văd acolo semnătura unui artist, deasupra uşii unde-şi avea micul magazin, unde îşi vindea ideile, puse fie pe tricouri, fie pe ceşti de ceai-cafea americană, adică mărişoare. A închis demult magazinul Mihai Stănescu şi nu l-am mai văzut stând acolo, înăuntru, şi meşterindu-şi cine ştie ce nouă idee, iar la întrebarea dacă merge-merge răspunzând mai mult cu o monosilabică negaţie.

I-or fi cerut o chirie care depăşea câştigurile şi a trebuit să plece. A „părăsit amplasamentul”, cum spunea un raport dintr-un roman şi el în vogă altădată, Comisia specială, de Ion Iovan, azi uitat şi el, din viteză, a plecat adică de-acolo. Despre Mihai Stănescu, marele artist desenator, vorbesc acum, din nou, de câţiva ani (în 2005 mai dădea un interviu în care spunea că se duce la magazin în fiecare dimineaţă, la zece, deci îl mai avea), din ce în ce mai mulţi şi nimeni nu s-a încumetat să-i ia locul. Aflu de pe internet că s-a închis în 2016 şi mi se păruse că a trecut o veşnicie de atunci. Căci fiecare zi e o veşnicie fără magazinul unui artist… Peste tot, în jur, vânzători de mâncare gata fabricată, pentru acolo sau pentru acasă, ba şi câte-un vânzător de fructe şi legume, sau un magazin de delicatese turceşti numai bune să te umpli de diabet zaharat. Chiar micul magazin al lui Mihai Stănescu a fost un debit de tutun.

Semnătura artistului a rămas şi acum acolo, aşa cum rămân pe clădirile înalte urmele celor care au fost lipite de ele după ce acestea din urmă au fost dărâmate. A mai rămas, lipit pe vitrina micului magazin afişul cu fata artistului, la diferite vârste, dar cu aceeaşi rochie. Fapt greu de explicat, căci, totuşi, fiecare vârstă are dimensiunile ei, care nu sunt deloc aceleaşi, cel puţin până la un moment dat, după care…

Cândva, prin anii lui Ceauşescu, desenele lui Mihai Stănescu făceau furori, lumea se bătea să le vadă, să cumpere albumul apărut cu dificultăţi, şi sigur cu tăieturi efectuate de cenzura care, cum spunea marele conducător, nu mai există, toarăşi. Se pare că tranziţia nu l-a inspirat prea tare pe Mihai Stănescu, pentru că, după căderea regimului dinainte, nu s-a mai manifestat prea multă vreme vizibil. Sau nu a mai fost luat în seamă, pentru că erau mult mai multe proteste şi chiar pe faţă, nu numai cifrate, cum sunt cele din desenele sale (ca să poată, unele, trece chiar de cenzură). Faptul s-a întâmplat şi unor scriitori care, înainte, sub cenzură (chiar sub cea despre care N. C. pretindea că nu mai există) se descurcau foarte bine. Stilul acela aluziv, cu celebrele şopârle – despre care azi cine mai ştie ce erau? – n-a mai ţinut într-o vreme când, finalmente, se putea spune lucrurilor pe nume. Dar desenele, orice ar fi, trebuie să o ia pe ocolite, ca să provoace râsul, pentru că râsul e cel care distruge (aiurea, teorii!) ticăloşia, aşa că pentru ele schimbarea nu avea cum să însemne falimentul.

Probabil că artistul care înainte mai spera la demolarea regimului-zid în faţa sa şi-a dat seama că, de data asta, lucrurile s-au schimbat şi că perspectivele nu mai sunt atât de luminoase (chiar dacă înainte nu erau luminoase cum spuneau ei, toarăşii, ci exact dimpotrivă) şi monolitul de altădată s-a recompus, însă mult mai puternic şi mult mai greu de demolat. Unde mai e celebrul desen al său, remarcat în toată lumea, cu cetăţeanul care defilează ţinând în mână un steag care nu este, de fapt, decât una dintre cărămizile zidului din faţa sau din spatele său? Unde mai sunt şi celelalte?

Odată, demult, din faţa ferestrei unde stăteam pe-atunci, s-a tăiat arborele care îşi arăta la fereastra noastră o parte din coroana lui şi eu m-am mai uitat nu ştiu câtă vreme, apoi, spre locul din aer rămas gol după căderea lui şi chiar aveam impresia că-i mai văd crengile, pe care se opreau din când în când diferite zburătoare. De fiecare dată când mai trec prin faţa magazinului mă uit la semnătura de deasupra uşii, „Erata” se numise acest magazin cândva, o erată la lumea în care trăia este ceea ce face artistul, mă uit cu teamă că a venit noul – cum să-i spun, chiriaş nu prea merge – ocupant şi a scos de-acolo literele acelea negre care semnifică mai mult decât un simplu nume.