Discuţia despre salarii va fi fără sfârşit în lumea aceasta. Nu demult (între timp s-o fi făcut demult), cineva, lector asociat la o facultate de litere din România de azi, se mira că salariul procurorului şef al Parchetului General e aşa de mare când al său e aşa de mic. Mă rog, nu aceasta e fraza, dar cam asta era ideea. Altcineva, probabil din aceeaşi categorie intelectuală şi de vârstă, întreabă, dar cine e A. Lazăr, demonstrând că e în afara oricărei informaţii despre ceea ce se petrece în ultimul timp în România (mă refer la modificarea codurilor penale şi, de fapt, la atâtea altele). Cum aceste persoane sunt tinere, mă întreb şi eu la rândul meu: cum să nu se întâmple ce se întâmplă, dacă aceşti oameni, care vor fi atinşi de cele ce se petrec azi mai mult timp şi mai rău decât noi, cei de o altă vârstă, habar nu au de ce e în jurul lor?

Discuţia cu salariile nu e, însă, la prima sa izbucnire. Comunismul a pretins că rezolvă problema inegalităţii între unii şi alţii. Şi ştim cum a rezolvat-o. Cei care ştim, ceilalţi, probabil tot aşa se întreabă, senin: cum, n-au rezolvat-o? Ba au rezolvat-o.

Cum a fost vara Campionatului Mondial de Fotbal, e normal să ne amintim de discuţiile în legătură cu salariile, neruşinate ar zice unii, ale marilor vedete, de tip Messi, Ronaldo etc. Aici sunt două discuţii, una e despre salariile lor, cealaltă despre vânzarea unora ca ei de la un club la altul.

Prima problemă se rezolvă uşor. Deoarece trăim într-o lume dominată de ban, deci de câştig, e clar că vor fi plătiţi cel mai bine inşii care prin prezenţa lor într-o firmă sau într-o echipă (de fotbal, cazul nostru) generează cele mai multe câştiguri pentru firma sau echipa respectivă. Or, un Messi aduce probabil de zeci de ori mai mulţi bani clubului său decât salariul său anual de 43 de milioane (de euro) şi atunci, brusc, înţelegi de ce suma care-i revine este cât este. Sigur că, atunci când te gândeşti la propriul tău salariu şi chiar la faptul că şi tu munceşti şi tu aduci valoare (fie şi adăugată) zonei tale de activitate şi încerci comparaţia te ia ameţeala. Dar asta e, te ia ameţeala şi când te gândeşti la salariile preşedinţilor de bănci americane care au generat criza mondială trecută, iar contribuţia lor a fost negativă.

Revenind la Messi, trebuie să observăm că lumea de azi îşi trăieşte, ca maximă preocupare, clipa şi atunci e normal să-l plătească exorbitant pe un om care provoacă plăceri imediate şi foarte puţin pe un universitar, ale cărui eforturi pot fi, la rigoare, sursa unor îmbunătăţiri ale societăţii, dar efectele muncii sale sunt lente şi nu se pot estima matematic. Pe când un gol dat de Messi îl vezi şi te bucuri, chit că el nu schimbă cu nimic lumea greşit alcătuită din jurul tău.

A doua discuţie pe care o generează anunţurile privitoare la vânzarea fotbaliştilor-vedetă de către un club către altul are o anume justificare, căci, dacă e într-adevăr vorba despre o vânzare, atunci faptul nu e deloc conform cu normele sociale ale vremurilor noastre, căci azi nu se mai vând sclavi decât, ziceau nişte emigranţi, în Libia neguvernată. Aici e de vină comunicarea defectuoasă a faptelor, pentru că, de fapt, nu e vorba de o vânzare de oameni, ci de o vânzare, mai precis reziliere de contract, iar asta presupune sume absolut inimaginabile plătibile de cei în favoarea cărora se face această reziliere. Adică, mai pe româneşte, contractul lui Ronaldo cu Real Madrid ar mai fi trebuit să dureze, dar trecerea sa la Juventus, în favoarea unui salariu personal care să-l egaleze pe cel al lui Messi, generează nişte despăgubiri plătite titularului de contract de până atunci, Realul. Pe de altă parte, chiar când trecerea se produce în momentul încheierii contractului, dacă respectivul e o mare vedetă internaţională, primitorul are de plătit sume imense.

Îmi aduc aminte de o declaraţie a lui Cruyff, marele fotbalist de altădată de la Ajax Amsterdam. Acesta îi povesteşte fostului său antrenor, Ştefan Kovács, care relatează întâmplarea în cartea sa de amintiri, că atunci când a fost invitat să discute despre trecerea sa la FC Barcelona, dacă-mi aduc bine aminte, s-a gândit că dacă ăia îi oferă cinci sute de mii de dolari leafă, atunci nu va avea încotro şi va accepta să se transfere, în ciuda faptului că nu ar cam fi vrut să-şi părăsească echipa. Ei, bine, prima propunere care i s-a făcut l-a ameţit: i s-a propus suma de un milion de dolari. Asta se petrecea în anii ‘70 (1973), iar suma era cea mai mare pentru un transfer de care se auzise până atunci în lumea fotbalului. Au trecut de-atunci 45 de ani şi astăzi un milion se oferă eventual pentru un fotbalist de la FC Voluntari. Escalada banului este una ameţitoare, într-adevăr.

Dar revenind la salariul domnului Augustin Lazăr, acesta este unul care, spre cinstea lui, nu i-a închis gura atunci când a avut o părere despre modificările unor legi privind justiţia, aşa cum face, probabil, în cazul multor altora, prea atenţi să nu-şi piardă banii.

Este adevărat că efectul activităţii la catedră al unor lectori, fie ei şi asociaţi, e de durată, dar şi acela al prinderii şi deferirii infractorilor periculoşi către justiţie, pentru a fi, eventual, neutralizaţi, este unul de curăţare a societăţii, precum şi de prevenire a altor grave fapte penale, care duc la menţinerea salariului unui tânăr universitar la cote minuscule, aşa cum e el astăzi, pe nedrept, e adevărat. La asta ar trebui, poate, să se gândească cei care se scandalizează de salariile din justiţie. Cât despre cele din fotbal, acestea intră în zona marelui business, unde mintea noastră educată cultural nu poate pătrunde.