La urma urmelor, de ce numai vară de noiembrie şi nu şi vară de aprilie? Mai ales că în aprilie, când e vară, chiar e vară, cu 30 de grade la umbră. Mă întreb ce-ar face amerindienii care au dat numele ultimelor pâlpâiri de toamnă caldă vară de noiembrie, dacă ar vedea că lumea s-a schimbat în aşa hal încât vara a migrat din noiembrie în aprilie.

Dar faptul că lumea s-a schimbat e evident, constată dna Hélčne Carrčre D’Encausse, comentând la o televiziune franceză vizita lui Emmanuel Macron la Casa Albă şi mai ales comportamentul celor doi preşedinţi de mari state, gestul lui Trump de a-i lua o scamă de pe haină preşedintelui francez, bătăile pe umăr şi pe spate, atingerile care n-ar fi fost de conceput, observă secretara perpetuă a Academiei Franceze, pe vremea lui De Gaulle. Într-adevăr, spunea domnia sa în aprilie trecut, dar e valabil şi-n octombrie şi o să fie tot mai valabil şi-n lunile/ anii care vor urma, trăim într-o altă lume, toate aceste gesturi puteau şi mai pot fi făcute şi văzute la un bistrou, între amici, dar nu prea puteau fi văzute în Biroul Oval şi în timpul unei vizite de stat.

Schimbările le observăm şi noi, mai pe-aici, pe aproape, nu trebuie să dăm fuga tocmai la Casa Albă ca să le observăm. Că anotimpurile au luat-o razna e fapt demonstrat şi acceptat de toată lumea. (Numai Donald Trump nu vrea să semneze tratatul împotriva poluării industriale, dacă tot veni vorba de dumnealui.)

Citeam într-o zi de sfârşit de aprilie, când eram ameninţaţi cu 30 de grade pentru a doua zi, poezia Broaştele de George Topârceanu. Acolo, între alte versuri remarcabile, există şi unul foarte concret: „…şi-o clipă toate tac”. Am dat fuga, mai aproape decât la Washington D.C., în Cişmigiu, să ascult broaştele, apărute acolo odată cu apa care fusese scoasă peste iarnă, ca să se poată instala gheaţa patinoarului. Orăcăiau de mai mare dragul, dar, curios, nu tăceau toate deodată nici o clipă. Dacă ar fi apărut lângă mine, pe bancă, Topârceanu n-ar mai fi înţeles nici el nimic, cum nu înţelegea nimic din comportamentul celor doi mari oameni de stat Doamna Academician (autentic, nu ca aia, a noastră, de altădată). Sau ar fi trebuit să-şi modifice poezia. Topârceanu, vreau să spun. Şi, într-adevăr, începeam şi eu să-mi amintesc că pe vremea când am auzit prima oară această poezie, citită de tatăl meu, care-l cunoscuse la Iaşi pe autorul ei, broaştele din vreun lac tăceau deodată şi porneau pe urmă iar la orăcăit. Or, acum şi aici, poate pentru că era vizavi de Primăria Capitalei şi aveau un contract sever cu dna primar, nu tăceau, vorba ceea, neam. Exagerez, ce contract să aibă, doar concertul lor este unul de noapte, iar munca dnei primar una de zi. Cel puţin aici, vizavi de broaştele capitalei.

Vara de aprilie mi-a revelat, aşadar, lucruri interesante, atât pe alte meridiane, cum se zice în presa, liberă sau ocupată, cât şi pe meridianul Cişmigiului, care o fi acela.

Vară de aprilie, căci vară de noiembrie nu-mi amintesc să mai fi fost demult. Sau poate am uitat eu, luat cu aprilie acela nărăvaş şi prevestitor de rele. Căruia un poet mare şi uitat azi, ca atâţia alţii, în favoarea cine ştie cărei nulităţi, un anume Emil Botta, i-a ataşat un cuvânt neaşteptat şi o conotaţie, neaşteptată până la el, obţinând acest titlu premonitoriu parcă, Întunecatul April. Aprilie-le nostru din acest an 2018 n-a fost întunecat, la propriu vorbind. La figurat, am putea spune Întunecatele luni ale anilor, cel puţin aici, în România.

Iar acum, când reiau aceste rânduri, scrise la vremea potrivită, iată, e nine eleven, au trecut şaptesprezece ani de la tragedia din septembrie 2001 şi lumea nu s-a schimbat deloc în bine, ba dimpotrivă. Unde e mărunta şi calma visare de astă primăvară, la 30 de grade Celsius, acum, când iar ne, sau îmi, trec prin faţa ochilor căderea Turnurilor Gemene, într-unul dintre care, acolo unde era voie, nu cu mult timp înainte de tragedie, urcasem? Numele celor trei mii şase sute de morţi în tragedia aceea au fost din nou citite de rudele lor, la comemorare, dar nu sunt deloc sigur că mulţi dintre cei prezenţi, poate în afara apropiaţilor lor, se mai gândeau la ei. Pentru că, asemenea comemorări, ca şi cele, anuale, de la Hiroshima, au, poate, mai mult rolul de a ne preveni asupra a ce ni se poate întâmpla, decât a medita la viaţa şi moartea victimelor.