Am ales să parafrazez titlul unui romancier care este apropiat minţii mele, pentru că… pentru că un scriitor nu-i, nici el, decât o insulă în oceanul de stupiditate al lumii.

M-am întrebat, din clipa în care am avut posibilitatea mentală să nu-mi mai dau răspunsuri rapide, şi stupide chiar de aceea, ce-i aia un roman şi dacă este el o felie de viaţă, aşa cum învăţam pe vremea când o făceam cu program. Dar o definiţie de genul „un roman este atuncea când…”, proprie unei vârste june şi fără griji, nu mi se mai pare posibil. Pentru că un roman este întotdeauna când, nu doar atuncea când.

Dacă ar fi să o iau de la mine, dar nu ca persoană cu nume şi prenume, ci ca posibilitate de existenţă, căci ce altceva suntem decât posibilităţi, atunci un roman nici nu e altceva decât coagularea unor senzaţii şi a unor informaţii în personaje şi persoane mai mult sau mai puţin posibile în realitate. Cred, mai degrabă, că mai puţin posibile.

Pe vremea când literatura era o preocupare în revistele dedicate domeniului, când acolo figurau dezbateri reale despre ea, se vorbea de tema prozatorului, dacă îmi mai aduc bine aminte, prima dată a fost vorba de tema prozatorului numit Marin Preda, o posibilitate şi el, care, după cum se vede, e tot mai îndepărtată de noi, cum îndepărtată este şi literatura lui, acum că avem altele noi în suflete şi nu le mai ţinem ascunse ca nişte Pristandale scăpate la lumina sexului, a petrecerilor fără frâne, a înjurăturilor fără menajamente şi-a altor asemenea cuceriri ale… nu ale tehnicii, cât ale sufletelor ultramoderne, dacă nu cumva postmoderne. Or, tema asta – să-i mai zicem aşa, să nu-i mai zicem aşa? – ce altceva era decât obsesia lui, dar cuvântul pe-atunci nu era prea bine văzut de cenzurile multiple ale vremii, aşa că era ocolit cu grijă, după cum se vede.

Dacă există posibilitatea unui scriitor de cărţi fără coagularea epică a romanelor clasice, chiar de azi, atunci ea trimite undeva mai dincolo de prima vedere, de faţa văzută a scriiturii, acolo unde nu apar decât umbre ale obsesiei, întruchipate, dacă vreţi, în persoane mai mult sau mai puţin fluide, care se întrupează, dacă pot să spun aşa, şi se destrupează repede-repede, pentru a lăsa loc altor zone ale obsesiei atotstăpânitoare să se desfăşoare şi înfăşoare la loc în vreo ordine dictată de altceva decât de logica lumească sau obişnuită.

O carte de fragmente – ştiţi că-n teatru au apărut de mult şi cu mult succes piese formate numai din fragmente, e drept, care se adună cumva la final sau chiar mai devreme în înţelesuri şi neînţelesuri cât de cât unificate – poate fi şi ea numită roman, deşi, după ordinea clasică asta ar însemna o erezie. Dar trăim zile când ereziile sunt chiar la modă, iar ereticii sunt văzuţi cu ochi mult mai buni decât chiar atunci când erau înălţaţi pe rug ca să fie arşi. Acum sunt arşi pe rug cei călduţi, şi nu numai pentru că, în cazul lor, temperatura a şi început să crească şi combustibilul va fi economisit în felul ăsta. Iar rugul nu mai e nici el ce-a fost, nu simţi arsura, doar că, odată, la sfârşit sau, dacă eşti mai perspicace, mai pe la mezzo-ul del camin, îţi dai seama că s-a ales cenuşa de tine. Adică praful.

Şi dacă o carte are în titlu cuvântul roman, nu înseamnă neapărat că şi este asta, conform normelor de altădată. Dar conform inexistenţei noilor norme, încă în curs de elaborare, mai ceva decât cele care vor transforma justiţia română, ea poate fi chiar roman, mutându-se astfel cuvântul din titlu, de deasupra vreau să spun, dedesubt şi să lase restul vorbelor, două, libere să însemne ce vor ele sau, mai degrabă, ce vrea sau ar fi vrut cel care le-a scris.

Posibilitatea unui scriitor este azi nelimitată, mult mai nelimitată decât aceea a predecesorilor noştri, cei care scriau despre Marele Război, pentru noi primul, sau despre dramele intelectualilor dintre cele două. Războaie, fireşte. Ori despre ţăranii ardeleni pentru care pământul era viaţa şi moartea, cum se şi întâmplă în opera lui Rebreanu.

Dar o sută de ani de Românie Mare, mă rog, numai vreo 26, nu înseamnă neapărat şi o sută de ani de literatură romanescă, aceasta neţinând seama de capriciile istoriei, ci întinzându-se dincolo de ele, înainte sau chiar şi după.

Şi în cazul nostru, posibilitatea unor scriitori a fost mare, ceva mai restrânsă în perioada cenzurii când, totuşi, aşa cum spuneam mai sus, din imposibilitatea discuţiilor aprinse şi deschise despre ceea ce se petrecea în ţară, lumea se concentra pe ceea ce se petrecea în literatură, aşa cum era ea, abia posibilă, totuşi rezistentă, iluzionându-se că spune adevăruri despre ceea ce era interzis să fie comentat, ci doar ridicat în slavă în limba lozincilor.

O, dar multă lume literară a rămas în continuare cu reflexele induse de perioada cenzurii. Care au dat, şi ele, trebuie să o recunoaştem, anume rezultate stilistice interesante, eventual chiar demne de a fi păstrate, acum, când cenzura „o vedem şi nu e”. Sau n-o vedem. Şi e.

(Text scris iniţial pentru un colocviu despre roman la care nu am apucat să mă mai duc.)