Omul nu se prea poate descurca de unul singur, suntem cu toţii de acord. Aşa că era normal să se teamă, aşa neajutorat cum o fi fost ăla, primul om, de tot ce vedea de jur împrejurul său. Din cauza asta au apărut, cam odată cu primele fiinţe umane, şi formele primitive de societate. Aşa se face că oamenii aceia, neanderthalieni sau sapienşi sau ce-or fi fost, s-au asociat cu cei mai apropiaţi, rudele, aşa zicând de sânge, pentru a forma primele triburi, pe urmă ginţi ş.a.m.d. Dar asta se întâmpla foarte demult şi deosebirea de asocierea majorităţii animalelor e minimă. Singurătatea a apărut mai târziu, când persoanele s-au diversificat, indivizii permiţându-şi – dar nu toţi – manifestări de independenţă faţă de tribul căruia li se spunea că-i aparţin.

Triburile au fost uitate cu timpul, ba chiar ironizate atunci când părea că reapar manifestări cu trimitere într-acolo. Şi totuşi, tribalismul nu a dispărut, măcar din mintea multor oameni. Naţionalismul este una dintre manifestările acestei mentalităţi. Tribul se construise întru apărarea de vecini, şi ei, la rândul lor, organizaţi la fel. Naţiunea, mă rog, este o creaţie a modernităţii, dar în interiorul ei tot mai pulsează triburile, de data asta compuse altfel decât din rude de sânge (nesuferită şi inexactă expresie, dar alta n-am). Astfel s-au reorganizat formele primitive, în grupuri de interese. Îmi asum riscul de a observa că şi partidele politice sunt tot forme, chiar şi mai îndepărtate, de triburi. Fie şi numai ideologice. Bun, măcar astea sunt la lumina zilei. Anormalitatea intervine atunci când partidele – caz frecvent în România, dar nu numai aici – ascund în burta lor interese de trib, deseori chiar diverse şi unele opuse altora. Nu mai exemplific, ştie toată lumea şi vede şi aude zilnic de asemenea cazuri.

Ei, dar situaţia nu se opreşte aici. Se recompun triburi de interese în învăţământ, în cultură, în teatru, în literatură, în muzică, în artele celelalte, ba şi-n alte domenii. În economie, comerţ, triburile se numesc corporaţii, ba chiar trusturi, acestea din urmă, cel puţin teoretic, interzise de lege. În literatură se compun (recompun) centre de aşa zisă putere, beletrişti şi critici, iar dacă sunt norocoşi, şi editori, care lucrează la gloria componenţilor grupării respective. Toţi ceilalţi sunt excluşi, n-au talent, ori au avut cândva, dar de când fac parte din alt trib, şi el alcătuit după aceeaşi regulă a negaţiei celorlalţi, şi l-au pierdut, numai noi şi ai noştri avem acest articol rar, uneori, dacă e bine împachetat de tribul căruia-i aparţine, chiar receptat de eventualii consumatori.

De împachetarea operelor celor din trib se ocupă criticii. Literari, de artă, de muzică, de ce-o mai fi nevoie. (E dramatic momentul când un critic se predă unui trib şi-şi părăseşte uneltele pentru a se înarma cu ceea ce-i dictează tribul. Dramatic pentru critic.) E, poate, una dintre ultimele noastre legături cu strămoşii îndepărtaţi, neanderthalieni sau şi mai bătrâni, ai omenirii. Dar dacă săpăm, vom da şi de altele, aceasta e singura vizibilă cu ochiul liber şi fără săpături.

Tribalismul se manifestă în fiecare zi, el a cuprins şi instituţiile publice care vin în contact cu triburile, acestea optează, în loc să fie, cât de cât, echidistante, măcar pentru că manevrează sumele colectate de la toţi membrii tuturor triburilor. Unii sunt împinşi către un anume trib, chiar dacă nu ar fi dorit să facă parte din el, cum n-ar fi dorit să se alăture niciunui trib. Triburile sunt cele care ajung să dicteze piaţa. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi triburi care nu intră pe piaţă, din cauza opoziţiei altora, mai puternice, care au confiscat, prin vreun angajat al unei instituţii de decizie, tot spaţiul acesteia. Aşa e mai simplu şi pentru funcţionari, dar e distrugător pentru criticii care se conformează acestui tip de morală sau de mentalitate. Criticii predaţi tribalismului sunt nişte oameni morţi pentru profesia lor, deşi, cum nu toată lumea ştie despre ce e vorba, s-ar putea să pară încă vii multă vreme după ce şi-au dat obştescul sfârşit profesional.

Cât despre lupta dintre triburi, aceasta face parte din modelul animal, de care, iată, nu ne putem desprinde. Violenţa se manifestă într-un fel, prin cuvinte sau agresiuni pure şi simple, pe stradă şi în mahalale, dar şi acesta e un tip de violenţă, să zicem de catifea, care nu lasă urme, contuzii, ci doar, eventual, confuzii ale valorilor în masa mare de spectatori, aceştia, de fapt, şi ei, făcând parte, acolo, în lumile lor, din diverse triburi, care s-or fi comportând cu celelalte, inamice, la fel.

M-am întrebat întotdeauna, de când am nimerit în lumea literară, ce satisfacţie poate să-ţi dea lauda unui apropiat, membru al tribului. În cazul în care se pune la punct o afacere serioasă, cum ar fi traducerea operelor, dacă vorbim de literatură, sau vreo expoziţie într-o galerie importantă, dacă e vorba de altă artă, atunci pare, pentru unii, că merită să te dai legat unui trib. Dacă ţi se pare că merită, deşi e de crezut că, în felul acesta, îţi pierzi independenţa, libertatea, personalitatea şi devii sclavul celor din jur. Dar, cum spuneam, e o sclavie care, uneori, aduce beneficii. Întrebarea este, însă, ce beneficii aşteaptă un artist? Altele decât cel personal, de a-şi vedea gândul cât mai potrivit expus în operă? Sigur însă că, într-o lume din ce în ce mai mercantilă, e greu să rezişti, asemenea poetului romantic, care murea neînţeles şi în mizerie, dar era, credea el, şi poate şi alţii, mai ales alţii, fericit că a rămas liber.

Poate că era tribalismului nu este decât era postadevărului, travestită. Adică a adevărului tribului meu, opus adevărului tribului tău, care, la rândul lui, şi aşa mai departe.