Astă vară, când ardea Amazonia, preşedintele Braziliei i-a respins pe cei care se interesau de acest dezastru sub cuvânt că ţara e suverană şi ajutorul ar fi însemnat un amestec în treburile ei interne. Nimeni nu-i contestase suveranitatea, numai că omenirea se interesa de acest incendiu pentru că el depăşea limitele graniţelor, atât la propriu, cât şi la figurat, prin efectele pe care le producea. În primă instanţă, Bolsonaro a respins ajutoarele propuse de alte ţări, deschizând aceeaşi umbrelă, a suveranităţii. Pe urmă şi-a revenit şi le-a acceptat. Toată această discuţie a ridicat o problemă la care ne-am mai gândit, poate mai puţin noi, cei din Est, cât cei din lumea liberă, şi în aprilie 1986, când a explodat centrala nucleară de la Cernobîl.

Întrebarea este: cât din suveranitatea naţională mai poate ţine în condiţiile în care lumea de pe globul pământesc e una singură şi descoperirile mai noi au efecte de neoprit între graniţele unei singure ţări. Nu mai poţi bloca, oricât de suverană ţară ai fi, radiaţiile emanate de la o centrală nucleară defectă între frontierele statului unde aceasta e plasată. Şi atunci devine evident de ce se amestecă alţii în etern clamatele probleme interne ale ţărilor conduse iresponsabil. De ce sar alţii în ajutorul celor loviţi direct de incendiul din Amazonia, de ce sar alţii atunci când vreun nou Cernobîl ameninţă lumea de dincolo de graniţele teritoriului suveran. Pentru că dezastre de acest fel reverberează (nu ştiu dacă verbul se potriveşte aici) şi la alţii, suverani şi ei, săracii.

Nu mai poţi opri aproape nimic să se răspândească dintr-o ţară în alta cu viteza – mă rog, aici am ezitări – fulgerului şi să-i atingă şi pe cei care, mai prudenţi, evitaseră asemenea dezastre prin măsuri, să zicem, de prudenţă. Uniunea cea Sovietică, în aprilie 1986, cât de gorbacioviană era ea atunci, tot a tăcut mâlc asupra dezastrului vreo trei sau patru zile, până când măsurătorile i-au dat de gol. Minciuna, componentă a comunismului, n-a mai fost de niciun folos atunci, aşa cum obrăznicia nu a mai putut folosi vara asta, când ardea Amazonia. Ce ar fi curios, dacă n-ar fi normal, este că un preşedinte de extremă stângă procedează, cel puţin în primă instanţă, asemenea unui dictator comunist, care, şi el, respinge intervenţiile străine, fie ele şi ajutoare, ca să-şi menţină pretinsa suveranitate.

Dar sunt o mulţime de fenomene, mult mai puţin vizibile, mult mai, să zicem, sociale, care nu rămân între graniţele unei singure ţări, ci se răspândesc asemenea unei epidemii în toate statele care vin în contact cu cea infectată iniţial. E vorba chiar de epidemii, dar e vorba şi de epidemii de corupţie, de pildă, cazul nostru, al României, care îi duc în ispită şi pe alţii, veniţi să facă afaceri aici, în suveranitatea noastră naţională, căci omul e lacom şi în alte părţi ale lumii, atâta doar că îl reţin măsurile luate de statul său, suveran şi el, să-şi dezvolte această aptitudine toxică.

Până la urmă, trebuie să recunoaştem că există toxicităţi care, din cauza globalizării, prin comerţ în principal, se răspândesc altfel decât în Evul Mediu, când ţările erau închise, fie şi nu tocmai ermetic, dar, oricum, suveranitatea, câtă era, naţională sau nu, că naţiunile nu se inventaseră încă, mai rezista. Şi că în calea lor nu există altă barieră decât una supranaţională, dacă oamenii din ţările ce se mai păstrează corecte cât de cât îşi doresc o lume asemenea. Sar în sus azi corupţii noştri că de ce se amestecă Uniunea Europeană, conducătorii ei, aleşi şi de noi, de altfel, în treburile noastre interne, când noi facem praf legile şi justiţia, ca să poată avea câmp liber de acţiune malefică tot felul de infractori, dovediţi sau încă nu, sub cuvânt că suntem o ţară suverană. Om fi, nu zic nu, dar şi corupţia, ca şi radiaţiile nucleare, ca şi distrugerea aşa-zisului plămân al planetei (în realitate nu e el chiar asta) ies din cadrul naţional şi devin rele globale.

Trăim într-o lume internaţională şi nu mai putem să tot deschidem umbrela naţională sau să ne punem pălăria imensă zisă suveranitate naţională, ca să nu se mai vadă mizeria morală sau tehnică de sub ea. De asta e periculos ca regimuri cu alte obiective decât cele democratice să creeze bombe nucleare, iar conducătorii altor ţări, în general mari, pentru că astea, mai mici, nu sunt oricum ascultate, au chiar obligaţia să se amestece în problemele interne ale unor asemenea ţări, conduse dictatorial nu numai spre propriul lor dezastru, ci şi spre acela al nostru, al tuturor. Mai toată lumea a înţeles ce s-ar întâmpla dacă unul dintre conducătorii vreunei superputeri ar apăsa intempestiv pe butonul roşu şi ar declanşa un război atomic, toată lumea a înţeles că acesta, războiul atomic, ar antrena după el nu doar distrugerea ţării-ţintă, ci şi a tuturor celor din jur, iar jur-ul ăsta e tot globul pământesc. O bombă nucleară, cu explozie întârziată însă, e şi corupţia care, răspândită global, poate afecta întreaga planetă şi o poate trimite în zone periculoase. Să presupunem că un popor suveran, vorba lui Caragiale şi a vremii sale, decide prin vot să-şi arunce în aer ţara. Ei bine, trebuie să i se interzică, deoarece explozia sau implozia asta poate antrena şi pe alţii, care n-au decis niciodată aşa ceva.

E momentul să înţelegem că omenirea e una singură, indiferentă la deosebirile de culoare şi chiar de mentalitate ale celor care o compun, că popoarele care au acceptat modernitatea, globalitatea nu mai pot da înapoi şi să se retragă în patriile lor ermetizate la loc, pentru simplul motiv că nu mai există patrii total închise şi pentru că am intrat prea demult într-o lume deschisă, unde totul circulă, totul se răspândeşte repede, totul e compus din unii şi alţii, dar neapărat din toţi.