Trei momente şi un al patrulea: prin 1967 sau, poate, ‘68, fiind la Cluj, absolvent recent al universităţii, mai aveam amici printre cei care erau încă, vorba aia, pe băncile şcolii, adică ale Facultăţii de Filologie. Unul sau una dintre aceştia mă va fi invitat la o proiecţie, discretă, undeva, poate la Casa de cultură a studenţilor, a filmului lui Jean-Luc Godard, Ŕ bout de souffle, azi poreclit film cult (pe-atunci expresia asta nu apăruse încă), adus de un lector francez. L-am urmărit, şi eu ŕ bout de souffle, dar nu cred că am înţeles mare lucru din dialoguri, cu franceza mea incipientă. Mi s-a părut că la un moment dat aud un nume ce-mi suna româneşte, dar totul s-a topit în ceaţa înconjurătoare, din film fireşte. Era: Parvulesco, le romancier, azi ştiu. Conferinţa de presă care a urmat, de altfel stupidă în afară de paradoxalul răspuns la o întrebare mai îndrăzneaţă despre ce-şi doreşte romancierul: „aş vrea să devin nemuritor şi apoi să mor”, nu mi-a reţinut, atunci, nici ea atenţia.

„Mulţi ani după aceea”, dar nu „în faţa plutonului de execuţie” (apud O sută de ani de singurătate), la Paris, veneam dinspre Cimitirul Montparnasse spre bulevardul cu acelaşi nume, când, la colţul străduţei pe care eram, l-am întâlnit pe Radu Varia. Ieşise de la Dôme să-şi cumpere ziarul, probabil Le Monde, nu mai ţin minte. M-a invitat la o cafea, tot la Dôme, ceea ce eu am acceptat cu o strângere de inimă: cum, adică, să intru eu într-un local atât de celebru, probabil foarte scump… M-a întrebat dacă-l cunosc pe Jean Pârvulescu, pe care-l aştepta, şi i-am răspuns, firesc, că nu. N-a insistat, nu a mai adăugat nimic şi a apărut Jean Pârvulescu, un bătrânel scund, dacă-mi aduc bine aminte, cu un aer dezabuzat, un fel de parodie a aerului lui Virgil Ierunca, pe care-l întâlnisem mai demult. Radu Varia bea cafea după cafea şi îi păstra ciocolăţelele aferente fiecărei ceşti. I le-a dat, acesta le-a luat, le-a băgat în buzunar, nu a spus ceva care să mi se înfigă în memorie, poate din vina mea, mi-am băut şi eu pastisul şi am plecat, lăsându-i acolo, unde Radu Varia părea că stă de mult şi avea să mai rămână, aşa cum, îmi aminteam, stăteam eu la Arizona, pe când eram student la Cluj, şi chiar şi după aceea, zile întregi.

Am revăzut filmul lui Godard, cu alţi ochi şi altă ureche, plus traducerea, inclusiv a expresiilor argotice, alţi „mulţi ani”, dar mai puţini, totuşi, „după aceea”, şi m-am lămurit că era vorba chiar despre bătrânelul pe care-l întâlnisem eu într-o zi înainte de masă, la Dôme, fără să ştiu, atunci, mai nimic despre el şi uitând chiar că-i auzisem numele, mulţi ani înainte, în filmul – cult, deh – al lui Jean-Luc Godard. Mai mult decât atât, rolul lui, de romancier celebru, că altfel nu s-ar fi repezit puhoi de jurnalişti, inclusiv trimisa lui New York Herald Tribune, în film, Jean Seberg, să-l întrebe ce crede despre amor, despre femei etc., era jucat de un mare cineast, Jean-Pierre Melville. De data asta, veacul fiind mult mai înaintat, m-am repezit la internet. Şi, ce să vezi? Jean Pârvulescu fusese cândva, nu demult, chiar un fel de vedetă literară şi artistică (sic) la Paris, sau, mai degrabă, apropiat al multor asemenea vedete, autor a 24 de cărţi, amic cu marii regizori ai noului val, cu Godard şi cu Melville (că altfel nu cred că acesta din urmă l-ar fi jucat), o personalitate a avangardei artistice pariziene. Asta după ce făcuse o tentativă de a scăpa din noul „rai”, socialist, care căzuse peste România, încercase să traverseze înot Dunărea spre Iugoslavia, în 1948, dar, fiind prins, nimerise într-un lagăr de muncă, de unde, totuşi, până la urmă, adică în 1950, fugise a doua oară, reuşind să scape de mâna lungă a revoluţiei. La Paris, a studiat filozofia şi literele, înainte de a deveni un scriitor prolific, aşa cum se va vedea mai jos, din lista cărţilor pe care le-a publicat, începând din 1978 şi până în 2004. (Mă întreb în ce an îl voi fi întâlnit, fireşte, înainte de 2010, anul morţii sale, fără să-mi pot aduce aminte.)

Lista cărţilor lui e diversă, de la romane la cărţi despre tantra sau geopolitică. E drept, editurile care i-au publicat cărţile nu sunt tocmai dintre cele mai importante, însă nici dintre cele complet necunoscute. Dar iată lista operelor acestui personaj ciudat, născut în 1929, cum nici una dintre aceste cărţi nu s-a tradus în româneşte, mi se pare firesc să reproduc titlurile, după internet, sper că lista e corectă, în originalul francez:

La Miséricordieuse Couronne du Tantra, Ethos, 1978; Imperium, Les Autres Mondes, 1980; Traité de la chasse au faucon, Éditions de L’Herne, 1984; Diane devant les portes de Memphis, Catena Aurea, 1986; La Spirale prophétique, Guy Trédaniel, 1986: Grand Prix National de la Place Royale; La Servante Portugaise, L’Âge d’Homme, 1987: Grand Prix Continental des Éditions des Nouvelles Littératures Européennes et du Comité des Sept; Le Manteau de glace, Guy Trédaniel, 1987; Le Soleil rouge de Raymond Abellio, Guy Trédaniel, 1987; India, Éditions Styles, 1988; Les Mystčres de la Villa Atlantis, Éditions l’Âge d’homme, 1990; Journal de l’Île de Pâques, Prćceptum, 1990; L’Étoile de l’Empire invisible (préface de Guy Dupré), Guy Trédaniel, 1994; Les Fondements géopolitiques du grand gaullisme, Guy Trédaniel, 1995; Rapport secret ŕ la nonciature, Guy Trédaniel, 1995; Le Gué des louves, Guy Trédaniel, 1995; Le Retour des Grands Temps, Guy Trédaniel, 1997; Versailles, Guy Trédaniel, 1998; Un bal masqué ŕ Genčve, Guy Trédaniel, 1998: Prix des Treize; La Conspiration des noces polaires, Guy Trédaniel, 1998; Rendez-vous au Manoir du Lac, Jean Curutchet, 2000; Le Visage des abîmes, L’Âge d’Homme, 2001; La Pyramide des braises, Alexandre, 2001; La Stratégie des ténčbres, Guy Trédaniel, 2003 ; En approchant la jonction de Vénus, Arma Artis, 2004.

Nu ştiu cum s-au vândut aceste cărţi, în ce tiraje adică, între altele şi pentru că, de câte ori am scotocit printre vechiturile, unele interesante, de la Boulinier, un mare anticariat din Cartierul Latin, n-am dat de nici una, nici măcar, aşa, de sămânţă, semnată de el. E drept, ăsta nu e un indiciu. „Dar însă totuşi”, vorba lui Geo Dumitrescu.

Al patrulea moment nu e decât o re-vedere a filmului lui Godard, la Cinemateca din Bucureşti, acum câteva săptămâni, de data asta cu atenţia mărită asupra lui Parvulesco, le romancier, cu alte cuvinte, în cunoştinţă de cauză. Găsesc pe internet lista lui de prieteni iluştri, în care figurează, alături de Godard, Melville, şi o româncă, poeta Aurora Cornu. Lista denotă amatorismul internetist, printre personalităţile amice lui figurând Martin Heidegger, pe care nu-l putem bănui de o asemenea colorată apropiere. În rest, Ava Gardner, pourquoi pas?, Louis Pauwels, unul dintre autorii unei cărţi celebre cândva, Le matin des magiciens, Ezra Pound, Julius Evola, Carole Bouquet, pourquoi pas şi ei? A jucat el însuşi într-un film de Eric Rohmer, L’ancien et le moderne, în 1993. Godard l-a introdus în filmul său din 1960, 18 ani înainte ca lui Jean Parvulesco să-i fi apărut vreo carte, cu recomandarea „le romancier”, probabil într-un gest de amiciţie, tocmai spre a-i face oarecare reclamă, aşa cum se recomandă cenacliştii între ei.

Caut în memorie şi nu găsesc vreun moment când, la emisiunile Monicăi Lovinescu sau ale lui Virgil Ierunca, de la Europa Liberă de altădată, să fi auzit numele lui. Cum nu le-am ascultat pe toate, e posibil să fi fost vreodată vorba de el. Încerc să-l scot, pentru o clipă, din uitare.