Ce de vorbe se consumă, ce de vorbe se aruncă la coşurile de gunoi ale memoriei, Doamne! Şi câte lucruri bune s-ar putea face cu aceleaşi sunete, adunate cu atenţie şi înţelepciune în urma unor gânduri adevărate!

Asta îmi trecea prin cap, a doua zi după primul tur al alegerilor de preşedinte român de anul acesta. Televiziunile măcinau, măcinau, iar vorbele se făceau o făină inconsistentă sau, mai degrabă, un fel de ceaţă asemănătoare cu aceea din dispozitivele puse vara de municipalităţi prin oraşele mai mărişoare, ca să se răcorească lumea. Numai că asta, ceaţa de vorbe măcinate mărunt-mărunt, asta nu răcorea. E drept că nici nu încălzea. Făina aia care plutea o secundă în aer o fi fost trei nule (000), cum era cea mai fină, albă, căutată în anii când se mai căuta aşa ceva? Trei sau mai multe nule sigur era, numai că nici aşa nu folosea la nimic. Poate doar la năucirea vreunui ascultător, adică a unuia care le dădea crezare.

Pe de altă parte, nu-mi pot imagina o lume fără vorbe. Nici chiar înţepenita lume comunistă nu economisea vorbele, dimpotrivă. E drept, atunci se măcinau oarecum altele, dar tot la salvarea celor din jur se făcea apel. Şi dacă acum ştim dinainte că salvarea aceea nu va veni nici de data asta, avem măcar dreptul să o spunem în gura mare, ceea ce atunci, înainte, ne-ar fi costat libertatea, dacă nu cumva chiar viaţa.

Cam asta s-a câştigat în zilele acelea de decembrie 1989, la Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu şi pe unde s-or mai fi răsculat oamenii. Că tot se pune în aceste zile, când se apropie aniversarea a 30 de ani de-atunci, întrebarea ce am câştigat. Noi am câştigat asta şi încă una-alta, ei, cei care s-au luptat atunci, şi-au pierdut vieţile şi sunt pomeniţi numai aşa, repede, superficial, cum sunt toate pomenirile, fie ale unor eroi, fie ale unor oameni obişnuiţi. Căci eroii sunt neobişnuiţi, sunt excepţia, fericită pentru cei din jur, care sunt regula şi, cel mai adesea, nefericită pentru ei înşişi.

De fapt, moara de vorbe atunci a început, era normal să fie aşa, se sfărâmase lacătul pus pe gurile noastre şi ele începuseră să macine, o luaseră razna. Atunci, însă, parcă mi se părea normal. Trebuia să ne lămurim: ce e aia democraţie, ce e ăla stat de drept, ce sunt alea drepturile omului. Europa liberă coborâse în stradă, noi toţi eram Europa liberă. Puteam să spunem în gura mare ce auzisem acolo şi să continuăm chiar raţionamentele lor, cu gurile noastre, nu întotdeauna şi cu minţile noastre.

Asta e ceea ce supără deseori la moara de vorbe care, de-atunci, nu numai că nu s-a mai oprit, ci a continuat tot mai tare, tot mai rapid să macine, să împrăştie ceaţa aparent luminoasă pe care o invocam înainte. Căci deseori gurile vorbesc fără minţile presupuse a fi în spatele lor, undeva într-un loc mult mai puţin vizibil. Cândva se folosea o vorbă populară despre aşa ceva, se spunea „vorbeşte gura fără tine”. Acum, zicerea asta nu se mai prea aude pentru că ar trebui să o spui mai la fiecare propoziţie, aproape tot atât de des cât spun băieţii de băieţi cuvintele altădată interzise, astăzi libere de contract.

Şi n-ar fi nimic dacă am şti că totul va folosi tuturor, dar după cum stau lucrurile e evident că moara macină numai pentru unii, care sunt capabili să distingă ceva în ceaţa făinoasă pe care o răspândeşte ea, moara. Că multă lume preferă să se lăfăie în ignoranţa ei şi să procedeze aşa cum ignoranţa sau mai degrabă cei dispuşi să i-o manevreze îi dictează. Când mă uit la numărul imens de votanţi ai unei persoane care vrea să ne conducă, deşi nici gramatica elementară nu o stăpâneşte, nu teoretic, ci practic, atunci îmi dau seama că se vorbeşte în zadar. Sau, poate, mă înşel, poate în alţi treizeci de ani praful acela cu aparenţă luminoasă se va transforma în ceva mai palpabil şi oamenii vor înţelege în sfârşit pe ce lume trăiesc. Dar oare de câte intervale din astea, de treizeci de ani, e nevoie pentru ca să nu mai trebuiască să ascultăm vorbele pentru că ele şi-au făcut datoria? Greşit: dacă maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece, moara chiar dacă şi-a făcut datoria, nu poate să plece, căci ea e însăşi viaţa noastră. „Vorbe, vorbe, vorbe”, aşa cum spune Hamlet la un moment dat, dar, pentru Dumnezeu, ar putea exista o lume fără vorbe? Sigur, veţi spune, numărul lor, cel puţin pe stradă, se micşorează văzând cu ochii, lăsând locul gesturilor. Revenim la primul sistem de comunicaţie, încet-încet? Doamne fereşte, tot mai bine cu „words, words, words”.