Alexis de Tocqueville observa, în anii 30 ai secolului al nouăsprezecelea, că popoarele democratice, cum le numeşte el pe acelea guvernate după acest sistem, nu mai sunt înclinate să poarte războaie, devin mai blânde chiar în viaţa lor naţională. Chiar şi cetăţenii, credea el şi ne transmitea şi nouă, nu mai sunt violenţi, prinşi în cursa pentru mijloacele de trai şi chiar pentru bogăţie. Observa asta în America acelor, îndepărtaţi de noi, ani şi ne transmitea un mesaj care putea părea liniştitor. Cât despre zilele noastre, când democraţia a cucerit mari teritorii de pe glob, scăderea violenţei e un simplu vis, ea fiind înlocuită cu, dimpotrivă, o creştere neliniştitoare a acesteia.
E drept că America, adică Statele Unite ale Americii, a stat multă vreme deoparte şi departe de conflictele europene, în cel dintâi mare război a intrat abia când Germania era cât pe ce să-l câştige, iar în al doilea a fost nevoie de un Pearl Harbour, pe care japonezii li l-au servit parcă pe tavă, ca America să se mai desprindă o dată de doctrina Monroe, care o ţinea departe de conflictele de pe continentul de unde primii ei cetăţeni fugiseră şi să intre în marele conflict, şi rezultatul se cunoaşte.
Te întrebi, citind cartea contelui francez şi democrat, ce-ar zice el dacă ar mai deschide o dată ochii să vadă ce s-a întâmplat între timp cu America lui, cu moravuri blânde, în câte războaie s-a băgat şi câtă violenţă caracterizează viaţa socială de-acolo încă în zilele noastre. Ce-ar zice dacă ar afla de atacurile cu mână armată din şcoli, grădiniţe, universităţi sau pur şi simplu de pe străzi, cele ale blânzilor cetăţeni americani, în afara celor ale islamiştilor.
Aşa cum observa Lucian Boia, nu trebuie să pretindem de la istoric să prevadă viitorul. Se spunea altădată că n-ar fi greu de prevăzut viitorul, ci trecutul, fireşte, asta în sistemele orwelliene, unde trecutul e mereu rescris, în funcţie de indicaţiile conducătorilor prezentului. Şi, de altfel, teoria lebedei negre ne-a învăţat că trecutul nu prea poate să ne dea învăţături pentru viitor şi, poate, nici pentru prezent. Sau poate să ne înveţe una-alta până în momentul când apare lebăda neagră. Cea care schimbă definiţia lebedei ca pasăre eminamente albă.
Ar fi de pus faţă în faţă, pentru o demonstraţie a incomparabilităţii (sic!) timpilor istorici, cartea lui Tocqueville cu o întreagă literatură despre America acestui prezent, atât de departe de cel al contelui francez, cu America înfricoşătoare a lui Edward Behr, cu Aprčs lempire a lui Emmanuel Todd, dar şi cu Lobsession anti-américaine a lui Jean-François Revel ori cu American Vertigo a lui Bernard-Henri Lévy.
Dar iată şi o carte mai recentă decât toate cele de mai sus, recent tradusă şi publicată în româneşte, Lumea clădită de America, de Robert Kagan. Din aceasta din urmă extrag un citat glumeţ şi semnificativ pentru epoca din care provine: Se povesteşte că marele arhitect al unificării Germaniei, Otto von Bismarck, ar fi spus că Dumnezeu are grijă de beţivi, de nebuni şi de Statele Unite ale Americii. De aici şi până la ordinea mondială introdusă de americani, lumea clădită de America, e, totuşi, drum lung, dar mai lung e de la ipostaza în care este ea văzută de sociologul şi gânditorul francez în anii 30 ai secolului nouăsprezece şi până la această ordine mondială. Multă lume europeană urăşte America şi mai ales sistemul care vine de la ea.
America, spun unii, e în declin. Alţii că încă nu. Spun încă pentru că vorba ceea istoria ne învaţă că toate imperiile se prăbuşesc până la urmă, mai mult sau mai puţin spectaculos. Dar parcă fusesem de acord că istoria nu e neapărat un furnizor de învăţătură pentru viitor. Totuşi, nu e rău să luăm aminte şi la trecut, măcar aşa, ca să ştim ce suntem şi de unde venim, chiar dacă nu neapărat şi încotro ne îndreptăm, cum se întreba Paul Gauguin în ultima sa lucrare.
Ne vom mira mereu citind sau aflând ce credeau nişte străbuni ai noştri despre lume şi crezând că noi ştim mai bine, în orice caz, comparând lumea lor cu a noastră. O fi asta o evoluţie, n-o fi? Şi aceasta-i întrebarea.