Un poet la care ţin se întreba într-o poezie, citez din memorie, „unde se duc lucrurile atunci când se duc”, iar eu mă întrebam uneori, noaptea, unde se duc nopţile atunci când se face ziuă şi invers. Chestii desigur mai potrivite unui lirism deja depăşit, azi, când nu ne mai întrebăm decât cât s-a mai făcut euro-ul, în lei, sau câţi ani va mai dura cutare stăpânire politică, ba chiar şi unde se va ajunge cu coronavirusul ăsta: o să ne omoare el pe toţi, sau o să mai lase în viaţă pe unii, măcar aşa, de sămânţă, cum se spune, deci numai tineri?

Cum de ani de zile mă uimeşte sărăcirea limbii române atât de evidentă în comunicarea publică sau privată, căci aceasta din urmă nici nu mai e aşa de privată din moment ce auzim cu toţii ce se întâmplă prin casele şi vieţile celor care trăncănesc în gura mare despre asta în troleibuz, metrou sau tramvai la telefoanele mobile, care, vorba unui simplu şofer, „o să le mănânce creierii”, nu pot să nu mă întreb uneori, când îmi vine una pe limbă, unde s-au dus toate acele expresii româneşti colorate, care formau ele însele un gust pentru vorbirea frumoasă, prin simpla lor existenţă.

Azi mai poţi auzi sau chiar citi jumătăţi de astfel de expresii cuplate cu alte jumătăţi cu care se potrivesc, vorba ceea, ca nuca-n perete. Apropo, se mai poate azi auzi frumoasa comparaţie „ca nuca-n perete”? Rar sau deloc. Şi nu suna rău deloc, îţi mai colora un pic viaţa şi aşa destul de incoloră, inodoră şi altele. Se foloseau din plin aceste expresii, ele ne mişcau puţin şi gândurile, îndepărtându-le de la grijile, de altminteri la fel sau mult mai grave decât cele de azi, în urmă cu câteva decenii. Nici în literatura de azi nu mai întâlneşti decât rareori o limbă mai colorată, dând semne că autorul textelor este atent şi la stil, nu numai la eterna şi atotstăpânitoarea comunicare. În rest, limba administraţiei şi justiţiei e învingătoare, în toată stupiditatea ei. Nu pledez aici pentru metafore sau comparaţii, pentru hiperbole sau epitete ornante nici în vorbirea cotidiană, nici chiar în literatură. Dar se poate spune, probabil, cu mai multă atenţie la stil ceea ce se spune brusc, pe şleau, violent chiar în proza prezentului care se vrea viitor, ba chiar şi în poezie. Şi cum ai o altă părere, cum eşti calificat drept proprietar al unei mentalităţi de secol nouăsprezece de către persoane care nici măcar nu sunt sigure că ştiu ce mentalităţi stăpâneau acel secol.

Circula pe vremea când ţara asta era stăpânită de familia lui Ceauşescu o vorbă, pe care am tot citat-o. Se spunea, după ce vorbea toarăşu: „limba română e grea”. (Despre ea se răspundea la întrebarea de ce nu vorbeşte toarăşa, că… evită. Mă rog, la rostire se poate înţelege altceva, înveselitor pe-atunci, dar asta e altă poveste.) Da, limba română e grea, nu doar gramatica ei, lasă că nici asta nu e o glumă, cu excepţiile ei de la reguli şi alte neregularităţi. Mă întreb de unde provin oamenii care dictează azi rostirea românească – citez fără voie un titlu cândva celebru –, din ce spaţiu cultural sau anticultural? Căci dincolo de absenţa locuţiunilor care dădeau un anume farmec rostirii şi o anume vioiciune gândirii celui care le recepţiona, se pierd încet-încet şi reguli elementare, precum acuzativul cu prepoziţie (cu pe adică), nu se mai spune „cartea pe care am cumpărat-o” (scuzaţi exemplul dintr-o zonă azi mai puţin frecventată), ci abrupt, „cartea care am cumpărat-o”, aste e noua regulă impusă de rostirea publică şi politică românească, fără drept de apel. Sigur, e mai simplu, atunci când te grăbeşti, să faci economie de timpul rostirii unui pe. Ei, mare lucru! parcă-l aud pe un practicant al acestei – cândva – erori, azi devenită – aproape – regulă.

Limba de lemn, ne învaţă teoreticienii acesteia, în speţă Françoise Thom, este mai mult un mijloc de legitimare decât unul de comunicare, mai ales că practicanţii ei comunişti nu prea aveau ce comunica, totul era gata dictat, toată lumea ştia sau credea că ştie ce are de făcut ca să scape de mâna lungă a zisei revoluţii, rămânea doar legitimarea. Spuneai ce trebuia cum trebuia, se înţelegea că eşti de-ai noştri, adică de-ai lor. Odată, demult, am scăpat, printr-o minune, în Belgia, la Bienala Internaţională de Poezie de la Knokke-Heist (fost Knokke-le-Zoute) şi, la întoarcere, m-am oprit la Bruxelles. Era în toamna lui 1976, iar ataşatul cultural al ambasadei române, care venise la Knokke-Heist să-i vadă pe corifeii prezenţi acolo, întâlnindu-mă, a avut amabilitatea să mă invite pe la el pe la ambasadă. M-am dus şi m-a primit, ba chiar m-a prezentat unui tovarăş de-acolo, care, auzind prezentarea „domnul” cutare, s-a cabrat şi a întrebat ceva care voia să însemne „e de-ai noştri, sau?”, pentru că mai era posibil să fi fost un, cum spuneau ei, transfug. Nu mă legitimasem cu limba de lemn, şi, o clipă, chiar ataşatul cultural Apostoiu renunţase la ea. Mă rog, acolo era clar: ţi se spune tovarăşul, eşti de-ai noştri, ţi se spune domnul, nu. Aşa şi-n vremurile noastre, noua limbă de lemn desemnează apartenenţa la grupul (mondial, de altfel) care va câştiga partida, dar, pentru un ascultător atent, ea mai identifică şi zona culturală căreia îi aparţine rostitorul.

Dar cred că am deviat. Or, cum se ştie, deviatorul este acela care merge drept, în timp ce linia partidului şerpuieşte. O vorbă din anii aceia. Chiar aşa, unde se duc locuţiunile limbii române, frumoasele şi expresivele ei mici metafore cu care oamenii îşi înfrumuseţau limba, gândirea şi, deci, şi viaţa în urmă cu destul de multe zeci de ani? N-am să vă las să vă bateţi capul, ele au rămas în literatura de-atunci, ba uneori şi în cea de azi care se respectă.