Istoria se repetă. Istoria se rescrie. De când lumea. Nu ne dăm noi seama, dar aşa e. Pentru prima afirmaţie, să luăm, de exemplu, crimele şi distrugerile pe care le pricinuiesc civilizaţiei noastre teroriştii islamişti. Nu mai e nevoie să dau exemple, deşi tare aş (cam) vrea… Şi să ne ducem mai departe, în negura vremii, pe la începuturile creştinismului în lume. Pe când se creştinau oamenii fără alte speranţe, dar şi fără învăţătură, fără vreun respect pentru ştiinţă, dimpotrivă. Şi, prin urmare, considerau filozofia, ştiinţa, ştiinţele, invenţii ale diavolului. Trebuia – nu-i aşa? – să-ţi goleşti mintea ca să faci loc credinţei, fără – Doamne fereşte! – să încerci să cercetezi, căci cercetarea era şi ea… lucrul diavolului.

În urmă cu 1605 ani, prin martie, la Alexandria a avut loc o crimă oribilă. Acolo trăia o femeie învăţată a Antichităţii, Hypatia, cea mai mare matematiciană a vremii, cunoscătoare a filozofiei şi a altor ştiinţe, a cărei existenţă îi deranja pe creştinii din acea – încă – cetate a gândirii şi culturii, astfel încât, în acel blestemat martie, un grup de huligani creştini, criminali, au oprit-o pe stradă când îşi făcea plimbarea, au târât-o până la o biserică a lor, unde au hăcuit-o, i-au scos ochii, au tăiat-o în bucăţi pe care, finalmente, le-au ars. Se ştie despre această crimă? Se cam ştie, dar nu se prea pomeneşte. În schimb Gibbon, în faimoasa sa Istorie a declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, observă că toate acele crime şi distrugeri de temple păgâne, adică unde oamenii se închinau altor idoli decât al lor, au distrus lumea clasică, Antichitatea, din învăţăturile căreia, pe urmă, când şi creştinii au mai evoluat, s-au mai putut recupera numai câteva procente. Ce să mai spunem despre distrugerea templului Atenei de la Palmyra! Acelaşi templu unde statuia zeiţei, refăcută cu greu de arheologi după ce o hăcuise o bandă de creştini în anul 385 d. Cr., a fost din nou făcută bucăţi, odată cu ce mai rămăsese din templul ei, anii trecuţi, de către adepţii aşa-zisului Stat Islamic.

Sigur că istoria nu se repetă aşa cum cred unii, dar iată că, totuşi, ea se cam repetă, chiar dacă sub alte forme, până la urmă nu teribil de deosebite de cele ale modelului. Dacă ne ducem mai departe, la Vechiul Testament, ce aflăm noi acolo? Că Dumnezeu i-a dat iudeilor pe tot felul de oameni, mici popoare, care locuiau în teritoriile unde urmau să se stabilească, îndemnându-i, cică, să-i facă pe ăia să dispară. Iebuseii, ghergheseii… Şi cuceritorii au ucis tot ce mişca, femei, bătrâni, copii, bărbaţi, inclusiv, probabil, cultura acelora şi zeii lor şi locaşurile lor de închinare, aşa cum, mai târziu, aveau să facă şi creştinii noştri cu alte popoare care îşi mai permiteau să creadă în alţi dumnezei. Şi aşa cum, şi mai târziu, bandele înarmate de bolşevici au devastat şi bisericile creştine din Rusia şi, mai pe urmă, din ţările căzute sub cizma sovietică. Şi ăştia au făcut praf statui, icoane, cărţi sfinte, totul.

Dacă în Antichitate fuseseră arse mormane de cărţi, aproape toată gândirea epocilor trecute, elenistice şi chiar mai vechi, dacă naziştii arseseră şi ei cărţile şi operele de artă considerate degenerate, nici cu bolşevicii nu ne poate fi ruşine, că s-au ridicat şi ei la înălţimea înaintaşilor lor, aşa neştiutori cum erau.

Toleranţa nu este pentru oamenii prea simpli, care nu o pot înţelege şi nici admite. Or, creştinii iniţiali nu se puteau lăuda cu cine ştie ce calitate intelectuală. Şi, apoi, toleranţa era mai simplă de înţeles pentru cei care admiteau mai mulţi zei, o lume multiplă, diferită, asemenea celei de jos, a oamenilor. Trebuie să fii trecut prin multe cicluri de civilizaţie ca să o poţi admite. Cum vedem şi azi, ea este clamată mereu, dar rareori asumată organic, interior, de oamenii civilizaţiei noastre. Şi de dedesubt, de unde mereu răbufneşte vechea ură faţă de semenii care nu sunt ca noi.

Pentru a doua propoziţie, cea cu rescrierea istoriei, să ne gândim la noi înşine. Asta pentru început. Mai încolo ar trebui să mergem cu gândul dincolo de noi şi dincolo de lumea în care trăim sau de cea în care am trăit. Cu toţii ne-am entuziasmat de 1984-ul lui Orwell, aplicând repede-repede ministerul adevărului numai la regimul totalitar comunist. Corect, de altfel. Dar, vedeţi, aşa suntem noi, oamenii de azi, ne amintim numai de ceea ce vedem zi de zi şi cum ziua aia a trecut, gata, ea s-a scufundat în uitare. Dar istoria s-a rescris încă din vremurile biblice sau post-biblice. Crima abominabilă, citată mai sus, este, în general, trecută sub tăcere, că, dacă n-ar fi, ne-am întreba cum de blândeţea şi bunătate cristică nu a trecut la adepţii ei.

În vremurile comunismului, victorios la noi aşa cum a învins el, se făceau filme, se scriau cărţi despre ilegaliştii încarceraţi şi chiar ucişi de regimul burghezo-moşieresc. Atât de mulţi eroi erau prin cărţi şi prin filme încât te puteai întreba dacă nu cumva aceştia, cei din filme şi cărţi proletcultiste, depăşiseră numărul celor din realitate. Ceea ce s-a cam dovedit după ce regimul a căzut, cu tot cu cenzura lui, şi cine a vrut a avut acces la documente. Ei, bine, o cercetătoare britanică, Catherine Nixey, autoarea unei cărţi impresionante, Epoca întunecării, cu subtitlul „Cum a distrus creştinismul lumea clasică”, a descoperit în scrieri mai vechi, în ce a mai rămas din documentele vremii începuturilor creştinismului, chiar din texte creştine, că martirii n-au fost chiar atât de mulţi pe cât se crede şi că Imperiul Roman, prin împăraţii săi, nu i-au persecutat chiar tot timpul. Abia cu Nero ar fi început persecuţiile şi nici atunci chiar atât de decise pe cât se spune. De altfel, şi tentativa lui Pilat din Pont de a-l salva pe Cristos ne spune că exista o oarecare şovăire în a condamna pe cineva la moarte, mai ales când nu era vorba de vreun tâlhar de drumul mare şi crima era extrem de greu de definit. Semăna mai degrabă cu crima lui Socrate, decât cu aceea a lui Baraba, nu vi se pare?

Şi iată un citat din ediţia română a cărţii lui Gibbon, cap. XVI, un rezumat:

„Totuşi, administraţia imperială nu a ordonat decât rareori astfel de persecuţii violente, şi putem, în genere, conchide că:

I. A trecut mult timp până când romanii să considere noua sectă (creştinii – n. m.) demnă de atenţia guvernului;

II. La osândirea oricăruia dintre supuşii Imperiului care erau acuzaţi de o crimă atât de stranie s-a procedat cu grijă şi repulsie;

III. Pedepsele s-au folosit cu moderaţie;

IV. Biserica creştină s-a bucurat de multe intervale de pace şi linişte”.

Să nu uităm: cele şase volume ale acestei lucrări, de altfel mult criticată, ba chiar hulită, în epocă, aşa cum se întâmplă deseori cu cele care spun adevăruri incomode pentru prima oară, s-au publicat iniţial între anii 1776-1788, când încă nu apăruse nici terorismul islamist, şi nici alte pericole nu pândeau religia creştină.

Tot din cartea Catherinei Nixey, Epoca întunecării, aflăm că mulţi creştini din primele secole se înghesuiau la martiraj pentru a ajunge în ceruri, unde – li se promisese – aveau să fie fericiţi. Să îndrăznesc să compar această speranţă cu aceea a teroriştilor islamişti de azi? Şi fericirea asta ulterioară, mereu dincolo, mereu altădată decât în prezent, nu sună – măcar celor care au trăit în comunismul victorios – cunoscut, nu era şi ea promisă în viitor, mereu în viitor, de ideologia comunistă, probabil conştientă că nu va fi în stare şi că, de fapt, nici nu intenţionează să-i facă pe oameni fericiţi vreodată? Căci viitorul nu e, vedem cu toţii, niciodată. În locul lui, un mereu prezent prezent.

Ca să vedeţi că istoria se repetă, chiar moravurile se repetă, să reţinem îndemnurile repetate ale lui Ioan Hrisostomul la turnătorie: ca să-i mântuiască pe semenii lor căzuţi în păcat (de pildă, acela de a merge la teatru), creştinii primeau indicaţia preţioasă să-şi spioneze vecinii, să vadă ce fac până şi în casele lor şi să-i salveze astfel din ghearele diavolului!

Iată că istoria se cam repetă şi se cam rescrie. Am citat în aceste rânduri numai câteva cazuri, probabil mai puţin de o miime de procent, din ce se poate descoperi dacă priveşti mai atent lumea de ieri şi de alaltăieri şi cauţi adevărurile mai puţin clamate tocmai pentru a rescrie istoria şi a-i da o formă azi acceptabilă. Iar ocultarea unor adevăruri neconvenabile se face şi cu ajutorul miturilor. O istorie mitică e, de obicei, una, cel puţin pe jumătate, mincinoasă.