Până nu demult, Ministerului Culturii i se ataşase în coadă şi identitatea. O obsesie a multor oameni de azi, care ar face orice, poate în afară de a-şi da ceva, din avere, din corp, cum ar fi o mână sau un ochi, pentru a o păstra. Nu ştiu dacă mulţi dintre fanaticii identităţii ar putea să dea o definiţie cât de cât plauzibilă a acestui adevărat obiect al filozofiei.

Coborând din spaţiul rarefiat al filozofiei, identitatea se poate descoperi, ca fapt de viaţă, în lumea de zi cu zi. Fără s-o ştim, ne agăţăm de trecuturi care nu ne aparţin decât indirect, cum ar fi cel al părinţilor noştri ori chiar cel al bunicilor, dar mai departe nu merge mai nimeni azi, dac-o merge şi până la cele semnalate aici.

Dar dacă am început aceste rânduri cu Ministerul Culturii, să ne întoarcem faţa către al doilea cuvânt din pre(ten)ţioasa instituţie centrală. Cultura este, nu spun vreo noutate, un fel de liant al identităţii, unul fără de care degeaba ne agăţăm de vorbe, de vocabular, de altele, identitatea îşi pierde conţinutul. Cum astăzi se avansează în mai orice demonstraţie, ba chiar în ştiri de presă cotidiană, prin comparaţii sau chiar metafore, am putea să procedăm şi noi la fel. Să comparăm, mai întâi, cultura cu o plantă. Dacă ea, cultura, ţine să aibă o continuitate, atunci o putem compara cu o plantă perenă care rămâne în pământ, cu rădăcinile ei, cu desfrunzirile şi reînfrunzirile ei anuale. Dacă o tai şi o pui într-o vază, ea arată bine şi frumos o zi, două, uneori trei sau mai multe, după care se ofileşte şi începe să miroasă urât.

Acum câţiva ani, Dorin Tudoran a povestit, în scris, şi a publicat, o întâmplare care l-a pus pe gânduri. Se întorcea cu trenul de la Botoşani, unde i se decernase Premiul Naţional „Mihai Eminescu”. Trenurile româneşti, după cum se ştie, se târăsc ca vai de ele şi vai, mai ales, de pasagerii dinăuntrul lor, aşa că poetul nostru a avut timp să se ducă la clasa a doua, cu care călătorea junele câştigător al aceleiaşi ediţii, la categoria opera prima, adică pentru debut. Şi, ajuns acolo, să închege o conversaţie cu colegul său mai tânăr, întrebându-l, între altele, care sunt maeştrii săi, sau ai generaţiei sale, căci observase că tinerilor scriitori le cam place să-l folosească pe noi în loc de eu, chiar când nu sunt mai mulţi de faţă. Procedeu psihanalizabil cu uşurinţă, dar nu e treaba noastră, cel puţin aici, să o facem. Ei bine, premiantul de la categoria opera prima i-a răspuns nonşalant: noi suntem maeştrii noştri. Ŕ bon… cum ar spune un scriitor dintr-o generaţie şi mai veche decât cea a lui Dorin Tudoran. Nu voi reproduce aici comentariul celui care a auzit această declaraţie tranşantă şi fără drept de apel. Dar îmi voi permite eu să fac un mic şi umil comentariu.

Păi, dragă poete de la opera prima din anul acela, asta e ca şi cum dumneata nu ai avea rădăcini, sau mai precis, opera dumitale, cât e ea de prima, nu s-ar sprijini decât pe firava sa existenţă (vă informez că, între timp, autorul respectiv n-a mai prea dat semne de viaţă poetică) şi că nicio rădăcină nu te-ar mai lega de înaintaşii dumitale care, totuşi, „au scris o limbă ca un fagure de miere”, cum spune – scuzaţi – Mihai Eminescu, cel al cărui nume îl poartă şi premiul interlocutorului dumitale şi chiar şi al dumitale. Şi, în ultimă analiză, poezia dumitale e ca o frumoasă (dacă o fi aşa!) floare, tăiată şi pusă într-o vază ca s-o vază (sic) toată lumea care trece prin faţa recipientului respectiv. În timp ce, dacă ea ar avea un cât de mic sprijin în textele sau măcar concepţiile celor dinaintea ei, a dumitale în speţă, ar putea ambiţiona să fie comparată, la nevoie, cu o floare bine plantată într-un sol solid, încercat de multe alte plante cu flori înainte.

E inutil să mai adaug că aceasta e concepţia multor oameni, dintre cei lăsaţi azi de Domnul pe Pământ, chiar dacă nu fac parte din lumea literară sau, general vorbind, artistică. Pentru că, adesea, vedem şi în plastică sau în celelalte arte acelaşi tip de comportament, autodistrugător, la urma urmei. Umanitatea însăşi poate deveni un imens buchet de plante tăiate, detaşate de rădăcinile lor şi plasate un timp într-o imens-cuprinzătoare vază, după care, când plantele expiră (un verb folosit prea adesea la participiu trecut de către tinerele generaţii când e vorba de înaintaşii lor), ele sunt aruncate la – vorba comuniştilor – „lada de gunoi a istoriei”, cu amintirea lor cu tot.

Tâmpită comparaţie, nu-i aşa?, trimiţând la un expirat al epocilor trecute, „s-o tai se strică/ s-o las mi-e frică/ că vine altul şi mi-o ridică”. Ghiciţi de cine e şi după cine din literatura germană a compusă. Dacă nu ghiciţi, atunci avem un exemplu de cultură floare tăiată.

Addendum: Am spus/ scris floare; poate că era mai bine să spun/ scriu la plural. Dar, tăiate, florile astea, oricât de frumos ar fi buchetul rezultat din ele, mai devreme sau mai târziu, tot se ofilesc şi trebuie să le arunci. De aici şi până la cultura de unică folosinţă nu-i decât un pas. Sau, poate, nici atât.

Post addendum: Ştiu că ar fi trebuit să glosez despre boala care zguduie omenirea în aceste zile. Dar boala, se speră, o să treacă, în timp ce pandemia asta anti-culturală nu sunt aşa de sigur că se va stinge de la sine.