Ne-am indignat de atacurile asupra culturii pe care le-au întreprins talibanii din Afganistan şi pe urmă cei din aşa-zisul stat islamic. De dărâmarea imensei statui a lui Buddha şi a cetăţii Palmira ne-am indignat, dar nu ne-am întrebat măcar o dată dacă vreo clipă sau chiar mai multe n-am fost şi noi talibani, fiecare în viaţa lui. Păi cum, noi, civilizaţii, noi, care ştim ce e arta, noi, care avem cultură? Ei, uite, da, chiar noi. În fond, am dărâmat şi noi statui, mă rog, nu personal, dar prin reprezentanţi, ca tot ce se face pe lumea asta. Ale lui Hitler, ale lui Stalin, ale lui Lenin, numai Kalinin a rămas în picioare, acolo, în Königsbergul de azi, pentru că acela de altădată a fost dărâmat de armata aceluiaşi popor care i-a dat pe Cehov, Dostoievski, Tolstoi.

Ce bucurie pe multă lume românească atunci când a fost dată jos statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii, reporeclită Casa Presei (o vreme Libere, pe urmă doar a Presei), şi la fel când a fost dărâmată statuia lui Petru Groza, plasată undeva spre Universitatea de Medicină. Personal m-am bucurat când i-am văzut, pe Groza şi pe Lenin, cap în cap, undeva în spatele fostelor dependinţe ale Palatului de la Mogoşoaia (nu-i mai căutaţi că, foarte mobili de data asta, au plecat şi de-acolo).

Sigur, o scuză culturală poate fi găsită pentru dărâmarea acestor statui, faţă de distrugerile de monumente citate înainte. Aceasta ar fi că nici Hitler, nici Stalin, nici Lenin, nici, cu atât mai puţin, Groza, nu prea făceau (încă) parte din patrimoniul umanităţii. La cel bun mă refer. Să observăm că există un patrimoniu care este declarat bun la un moment dat şi, când momentul dat trece, devine dimpotrivă. Dar din istorie, oricât am vrea noi, nu mai poţi să-i scoţi, cu crimele lor abominabile cu tot. Însă, cum statuile sunt considerate semne ale preţuirii…

Există, acum, contemporani cu noi, noii talibani, cei care feştelesc statui, când nu le chiar distrug, prin Statele Unite ale Americii sau Marea Britanie, pe motiv că personajele reprezentate de ele ar fi fost nişte odioşi colonialişti. Dar nici pe ăia nu-i poţi scoate din istorie.

De fapt, istoria se rescrie, azi, cu mare viteză, aşa că, probabil, tot ce nu va conveni noului curent corectamente politic va dispărea. Vor apărea noi Rolleri, care vor scrie istoria ad usum delfini. Expresia a apărut pe vremea Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea), când clasicii latini au fost cenzuraţi pentru ca Marele Delfin, cum era poreclit urmaşul la tron, să nu citească ce nu trebuia. De-acolo a migrat la toate textele prelucrate, croşetate sau cenzurate, specialitate a regimurilor comuniste, îndelung folosită şi la noi, mărturie stau bibliotecile noastre, unde puteţi găsi încă şi azi cărţi întregi cu nenumărate „[...]”, semne ale unui trecut foarte apropiat, care cam devine şi viitor…

Aceasta o fi fost prima variantă a ministerului adevărului din teribila ficţiune a lui George Orwell. În Franţa medievală, sau în 1984-ul lui Orwell, treaba o făceau nişte adulţi, în vremurile noastre, chiar delfinii (sic) îşi cenzurează istoria, literatura, viaţa. Adică tineretul nu mai vrea să ştie ce s-a întâmplat înainte, nu mai vrea să-i vadă pe ăia care i se par răi, din punctul de azi de vedere, şi încă puşi pe socluri. Foarte frumos, să se uite în altă parte, ar zice un echilibrat. Dar unde să mai dai de aşa ceva, printre atâtea minţi înfierbântate?

În zilele când scriu aceste rânduri, face mare vâlvă scoaterea de pe nu ştiu ce reţea de filme a celebrei pelicule Pe aripile vântului. Nu sunt un admirator al acestui film, ba chiar nici nu sunt sigur că l-am văzut vreodată de la cap la coadă. Ceea ce am văzut mi s-a părut dulceag. Iar acum tocmai dulcegăria e incriminată, dar nu cea generală, a produsului artistic, ci cea referitoare la sclavii negri. Chiar dacă eu nu mă refeream doar la viaţa afro-americanilor când foloseam cuvântul dulceag, uite că părerile noastre – vai! – coincid. De aici şi o nouă învăţătură: noul uz al delfinului nu vrea dulcegărie, cum voia cel de altădată, unicul; cel de azi, delfinul recent, vrea să vadă numai atrocităţile la care erau supuşi sclavii şi, pe urmă, foştii sclavi răpiţi din Africa neagră. Într-un fel, e vorba de a înlocui ficţiunea aceea cu o realitate care a existat cândva. Dar povestea despre o realitate de altădată nu (de)cade şi ea în ficţiune până la urmă? Încet-încet, firele şi căile se încâlcesc, se amestecă de nu mai înţelegi decât un singur lucru: corectitudinea politică este urmaşa naturală a cenzurii comuniste şi a tuturor cenzurilor care au existat de-a lungul timpului – căci au existat şi altele – pe acest Pământ, odată cu apariţia omului sau, mă rog, ceva mai târziu, odată cu o anume evoluţie a omenirii. Asta, desigur, ca să putem clama noi mai departe că trăim într-o lume liberă.

Într-un viitor pe care sper să-l sar, vom vedea croşetate ediţiile din Platon, dacă nu vor fi cumva plasate integral la fondul secret, plus mai toată filozofia lumii, că – nu-i aşa? – numai Marx rămâne valabil. Şi cam tot ce s-a creat frumos în vremuri când multă lume era asuprită, palate, castele, alte edificii măreţe vor trebui dărâmate, ca să poată trăi delfinii din ce în ce mai recenţi în colibele – nu ale Unchiul Tom, vai, asta e interzisă demult! – oamenilor de rând. Aşa cum, deja, tineretul liber, feminin mai ales, se îmbracă în zdrenţe, probabil ca să se vadă cât de mult îi pasă de cei săraci. Iar admiraţia pentru civilizaţia tatuajelor se poate observa deja de multă vreme în lumea care se credea numai ea civilizată.

Talibanii asiatici şi cei mai de-aproape nu pot înţelege arta, nici măcar pe cea figurativă, azi aproape dispreţuită la noi, în opinia lor, dacă o au, trebuie să trăieşti numai în mizeria cotidiană, iar din istorie să selectezi acelaşi lucru. E greu să scoţi din istorie marile personaje şi să le înlocuieşti cu personajul colectiv, dorinţă şi a regimurilor comuniste, sau, mai degrabă, minciună a lor, care se închinau câte unui idol sau tătuc, vezi Lenin, vezi Stalin, vezi Mao. Să fie vorba în vremurile noastre despre un fel de delfin pe dos, pentru care se rescrie totul, inclusiv istoria?

Într-un cântec patriotic românesc de altădată e un vers care spune că „românii orişiunde cresc”. Ce profet a fost, fără să ştie, autorul! Căci acum putem afirma fără să greşim că nici talibanii nu se dau în lături de la orişiunde-le ăsta.