Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Biblioteca – un contrafort

        de Nicolae Prelipceanu

Nu-mi închipui cum aş putea trăi fără să văd în jurul meu pereţii acoperiţi de rafturile cu cărţi. Nici nu-i nevoie să-mi închipui, pentru că pot să-mi aduc aminte de atâtea seri petrecute în hoteluri, chiar dintre cele mai bune, de patru sau cinci stele reale, unde, dacă nu-mi scoteam eu cărţile să le pun pe noptieră, geaba confortul, geaba plăcerea de a sta într-un fotoliu adevărat, geaba patul elastic, bun la toate. Sigur, undeva într-un sertar, ştiam, sta ascunsă şi o biblie în limba ţării respective sau în engleză, că pe asta, se presupune, o ştiu toţi cei care petrec, fie şi numai o noapte, într-un asemenea stabiliment (Titircă Inimă Rea îi zicea stabilament) de lux.

Luxul, în înţelesul lui actual, nu mai cuprinde şi cărţile, în niciun caz biblioteca. Îmi aduc aminte că, încă acum vreo patruzeci şi cinci de ani, dacă nu mai mulţi, Radu Cosaşu observa, într-un articol publicat în revista la care lucram pe-atunci, că în peste o mie sau chiar două de episoade ale celebrului serial american Dallas nu se zărea nicio carte, nici măcar o revistă (fireşte, nu literară).

Ca mulţi alţii, nu m-am născut nici eu într-o bibliotecă, nici măcar într-o casă cu bibliotecă, existau nişte cărţi, dar puţine, câte puteau fi trambalate în desele mutări şi prin înghesuitele locuinţe repartizate de sfatul popular. Cu toate astea – de ce? mă întreb azi – am fost izbit de prezenţa cărţii în moalele capului, încă de când am citit-o pe prima, iar pe urmă, când în vitrina, probabil prăpădită, a unei librării din Marghita anilor ‘50 (ai secolului trecut, bien sűr), am zărit probabil prima ediţie românească de după război a celebrei cărţi Insula misterioasă, a nu mai puţin celebrului Jules Verne, am început să o doresc cu o ardoare cu care nu ştiu dacă am mai dorit vreodată pe cineva. Pentru că această carte era pentru mine cineva. Şi aşa au fost multe, pe urmă, iar la un moment dat, nu aş putea spune pe la ce vârstă, m-am apucat să mi le notez într-un caiet pe cele pe care le aveam. Se mai putea, pentru că erau puţine, cel puţin în lumina a ceea ce azi înseamnă pentru noi, ăştia, o bibliotecă.

O amintire care nu-mi scapă în legătură cu lectura cărţii e legată de basmele lui Andersen. Citeam, şi se făcea seară, pe urmă noapte de-a binelea, iar eu îi dădeam înainte cu lectura, până când biata mea mamă (aici îmi amintesc de Boborul şi de felul cum l-a salvat „biata mama” pe Caragiale adolescent de la arestare, n-aveţi decât să citiţi) mi-a atras atenţia că, gata, trebuie să mă culc. Cum, voi fi întrebat-o eu, îmi amintesc şi azi cât de surprins am fost, păi n-am terminat cartea! Şi ea mi-a explicat că pot să-i pun un semn şi să o reiau a doua zi de unde o lăsasem. De parcă ar fi fost însăşi viaţa, pe care o laşi noaptea pentru cealaltă, a viselor, şi o reiei a doua zi, e drept, nu totdeauna de acolo de unde ai lăsat-o.

Mai târziu au fost mulţi ani în care am neglijat lectura, dacă nu de tot, în orice caz foarte mult. Anii amorurilor postadolescentine, iar mai târziu, după continuarea din anii de studenţie, când cu revoluţia română şi urmările ei, după care, ani de-a rândul, am cam uitat de viaţa cu cartea. Nici azi nu stau toată ziua cu cartea în mână, dar simt că fără aceste cărţi, acum nenumărate şi imposibil măcar de organizat, necum de inventariat, m-aş ofili mai repede chiar decât o fac oricum, prin forţa împrejurărilor şi trecerea anilor.

Uneori îmi spun că pereţii ăştia căptuşiţi cu cărţi se susţin mai bine tocmai datorită lor, că biblioteca a devenit ceea ce era cândva, demult, în construcţiile medievale, contrafortul. Dacă nu chiar un fort de apărare de mizeria verbală şi morală de-afară. Stai în mijlocul ei şi, chiar dacă iei o carte la întâmplare, ştii că n-o să găseşti acolo ce se prăvale peste tine de îndată ce ieşi în stradă, în troleibuz, sau la piaţă, toată mitocănia aia agresivă care domină azi lumea noastră, bucureşteană cel puţin, halul ăla de sociabilitate brutală, lipsa de logică în replicile pe care rişti să le primeşti de la cine te aştepţi şi de la cine nu te aştepţi.

Lunile de coronavirus, nou sau vechi, te/ mă apropiară din nou de această oază de linişte şi de dreaptă cinstire a cuvântului, pe care nu mai ai cum s-o întâlneşti prea des în altă parte. Numai în cazul întâlnirii cu oameni pentru care cartea, biblioteca înseamnă ceva la fel de puternic, de izbăvitor.

Şi cum, mă gândesc uneori, după nu voi mai vedea cărţi în faţa ochilor, nu le voi mai deschide, nu le voi mai răsfoi? Nu tu Don Quijote, nu tu Larousse, nu tu Montaigne? Nu, nu le mai pui un semn ca să le reiei dimineaţă de-acolo unde le-ai lăsat, căci dimineaţă nu va mai exista...

© 2007 Revista Ramuri