Credeam că îmi ajung mie însumi. Probabil nici nu eram singurul care să cred asta. Ne imaginam cu toţii că putem trăi de capul nostru, măcar că în mijlocul unei mulţimi tot mai dense. Singurătatea era o năzuinţă a multora dintre noi, mai ales dintre aceia care „întristam hârtia” (că pe hârtie se scriau pe atunci versurile, şchioape sau în stare să se ţină pe propriile picioare), acum multe zeci de ani. Chiar în anul 1989, prin decembrie, când ne lăsam duşi de masele largi populare care se scurgeau spre centrul Capitalei ca să facă nu ştiau încă ce anume. Pe urmă au aflat ce trebuie să facă: să smulgă din librării operele tovarăşului şi să le arunce, cu pagini smulse, pe jos, pentru a fi călcate în picioare, împreună cu portretele autorului (sic!) şi, în cele din urmă, să şi strige nu doar „Jos Ceauşescu!”, ci chiar şi „Jos comunismul!”. A, că mai târziu, cam tot aceiaşi strigau „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!” sau „Raţiu şi Câmpeanu afară din ţară!”, asta e altă poveste, e, de fapt, din altă poveste. Chiar atunci când ne lăsam duşi, spun, de puhoaiele de lume care inundau centrul Capitalei, tot mai păstram o convingere, sau un sfert de convingere că, de fapt, noi suntem singuri, iar aceea era o rătăcire trecătoare. Ciudat, atunci nu m-am gândit nicio clipă să dau vreun telefon, să-i spun vreunui prieten „hai şi tu”, atunci eram, în mijlocul maselor largi populare, singur. Parcă presimţind ce avea să se întâmple nu mai departe de iunie-le anului următor.

Ei, bine, acum, când cu pandemia, confinaţi în casele noastre, brusc, am simţit deodată sau mai bine zis în timp o dorinţă nebună de a nu mai fi singuri, fie şi cei care, oricum, eram în doi, dar, vorba poetului Ioanid Romanescu, aceea devenea cu timpul tot singurătate (Singurătate în doi, o carte de poeme ale acestuia, îmi spusese mult/e cu decenii înainte). Atunci să fi apărut puhoaiele de lume în care să ne cufundăm singurătăţile, parcă spre a le spăla şi clarifica şi a ni le explica. Dar pandemia nu şi nu, stai în casă dacă vrei să scapi de ea. Şi când ieşi, când ţi se dă voie, conform vârstei sau ocupaţiei, atunci să te maschezi bine, să nu te cunoască pandemia, dar să nu te mai recunoască nici vechii cunoscuţi, sau chiar prieteni.

Nu ne dăm seama, în mod obişnuit, că avem nevoie de ceilalţi, că ar trebui să fim solidari cu ei tot timpul vieţii noastre, nu doar la nenorocirile care ne lovesc. Pe noi, nu pe ei! Telefoanele inteligente (în locul nostru?) ne-au mai ajutat să ne vedem prieteni aflaţi în alte ţări, confinaţi acolo, în singurătatea lor. Dar nu e totuna cu a sta alături sau faţă în faţă, în aceeaşi încăpere, fie şi nu neapărat o cafenea sau o cârciumă numită restaurant, şi a ne spune nu mare lucru, sau mare lucru de fapt, pentru supravieţuirea noastră spirituală.

De câte ori vreo parte de ţară, din indiferent ce ţară, este lovită de vreun cutremur, sau de vreo inundaţie catastrofală, ca acum, în octombrie (acum-ul scrierii), oamenii apelează unii la alţii. Îmi pot imagina cum s-ar fi salvat şi, mai ales, dacă s-ar fi salvat locuitorii de pe valea râului Vesubie, dacă inundaţiile din vinerea neagră de 2 octombrie s-ar fi produs acum câteva sute de ani, când fiecare cam era pe cont propriu. Şi ne putem imagina cum se descurcau locuitorii satelor româneşti inundate în secolele trecute, când nu era nici urmă de UPU, nici picior de salvator, nici urmă de DSP la pandemii (şi erau din astea cu duiumul), nu tu spitale, nu tu ajutoare de stat, nimic. Doar câte-o bolniţă, ici-colo, unde îţi puteai sfârşi zilele în singurătate.

Dar ce vreau eu să demonstrez? Ceva ce se ştie prea bine, că omul e o fiinţă socială? Păi de asta nu se mai îndoia nimeni nici până acum, atâta doar că, prea adesea, rămânea o vorbă spânzurată în vreun vânt oarecare, iar când venea momentul să ne manifestăm solidaritatea, nu era destul nisip în care să ne băgăm capetele ca să nu fim văzuţi.

Deseori mi-am amintit, şi probabil am şi notat în încercările mele de altădată, de o vorbă românească, născocită de acest popor primitor din legendele noastre de ieri şi până azi: „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”! Chiar aşa, blândul nostru popor îşi manifesta şi prin această vorbă înţelepciunea milenară, n’est-ce pas? La partea a doua mă refer, prima fiind, cred, o simplă umplutură, pentru valorificarea valoroasei cugetări ce urma.

Tare aş vrea să mai apuc ziua când, trecută fiind pandemia, aş putea să văd dacă mentalitatea noastră multimilenară (sic!) s-a schimbat. Nu mă hazardez să profeţesc vreun răspuns la, să zicem, această întrebare, dar tare mă tem că după trei zile, în care ne vom linge (scuzaţi) rănile, o să dăm totul uitării şi iar prostul o să fie cel care moare de grija altuia.

O dovadă în sprijinul acestei presupuneri este şi comportamentul deputaţilor şi al senatorilor noştri (îmi pare rău, dar ăştia sunt), de-a lungul mandatelor de până acum şi chiar în timpul pandemiei. Or, după cum bine ştie oricine, parlamentul este oglinda poporului care l-a ales. Şi nu văd cum s-ar schimba, aşa dintr-odată, oglinda asta spartă, când de-atâta vreme ea se menţine, cu încăpăţânare, la fel.