Dintre multele -ade cu care ne-am încrucişat paşii, noi, cei care am trăit şi în socialismul comunist, spartachiada, daciada şi celelalte, cea care a ieşit învingătoare la puncte, cea care a persistat peste toate celelalte, asistând la dispariţia lor, este mitocaniada. Ea s-a dezvoltat frumos şi în timpul spartachiadei, şi în timpul daciadei, dar şi în timpul altor asemenea întâmplări, chiar dacă acestea nu aveau întotdeauna în coadă sufixul fatal. Cântarea României y compris, cincinalul în patru ani şi jumătate y compris, FGMA (Fiţi Gata pentru Muncă şi Apărare!) y compris şi GMA (Gata pentru Muncă şi Apărare!).

Proasta creştere, grosolănia, nesimţirea erau principii nescrise, ba chiar şi scrise, dar codificat, în legile şi prescripţiile educaţiei socialiste, dirijată nu doar de la „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”, ci şi din centrul puterii de altădată, „PCR”. S-ar zice că ea avea nevoie de contrafortul pe care „organele de partid şi de stat” i-l puneau, ca nu cumva să se prăbuşească.

La început, prin anii 1948-1949-1950, erau proscrise cravatele, pălăriile, ca să nu mai vorbesc de papioane, a căror purtare te-ar fi adus direct în puşcăriile perfecţionate ale regimului de teroare roşie. Toate acestea, plus încă altele, cum ar fi rochiile lungi, la doamne. Iar peste toate domnea interdicţia de a se mai folosi apelativele „domnule, doamnă, domnişoară”, a, dar ăsta din urmă iar e proscris, greu de înţeles de ce, poate ca să se restabilească o (falsă) egalitate între femeile mai vârstnice şi cele tinere, ca primele să nu se simtă discriminate (sic!).

Treptat-treptat, din momentul când „conducătorii de partid şi de stat”, vorba aia, au început să aibă întâlniri cu oameni de stat mai dinspre vest, s-a revenit la costume şi chiar la pălării (dr. Petru Groza, dacă-mi amintesc bine, nici n-a purtat şapca proletară, recomandată ca să poţi trece drept unul care nu e chiar „duşman de clasă”). De papioane, însă, nici nu putea fi vorba. Educaţia asta, în spiritul „eticii şi echităţii socialiste”, cum i s-a spus mai târziu, a prins. Vezi şi antipatia „poporului” faţă de Ion Raţiu, care, după aparenta cădere a comuniştilor de la putere, a apărut, direct din Marea Britanie, cu papionul său caracteristic. Deşi între timp, chiar înainte de „revoluţia din decembrie”, se restabilise cam peste tot adresarea cu „domnule, doamnă, domnişoară”. Ce să mai spun de ironiile persoanelor pretins culturale faţă de papionul lui Horia-Roman Patapievici, nutrite, sigur, de nemulţumiri mai profunde faţă de ceea ce gândeşte acest om.

Ca să fii sigur că treci neobservat, mai precis acceptat, în ochii celor de pe stradă, despre care nu puteai să ştii niciodată câţi şi care erau supraveghetorii ordinii socialiste, era mai bine să ai pe cap o şapcă, semn al apartenenţei la noul regim. Asta în anii ‘40-’50. Dar mai trebuia şi să fii cât mai grosolan în exprimare, că dacă o luai cu aluzii culturale, ca Don Quijote pe la hanurile pline de mitocani, atunci imediat erai şi tu luat la ochi şi nu se ştie unde puteai să ajungi la un moment dat, dus cu ochelari de tablă la ochi. În plus, sau pe deasupra, era şi limba de lemn, obligatorie, semn precis al apartenenţei, trebuia să vorbeşti în lozinci, să nu gândeşti, că doar gândeau ei pentru tine, în general să te laşi dus de curent, vorba unui personaj din Rinocerii lui Ionesco, „să fii în pas cu timpul”. Ceea ce ţi se recomanda şi prin cântece şi alte lozinci, mai lipsite de orice melodie. Toate astea, la un loc, alcătuiau programul unei deculturalizări masive, însoţită de o iresponsabilizare până la mitocanizare.

N-am să uit cum, prin 1976, având nesperatul avantaj de a ajunge la marea Bienală de poezie de la Knock-Heist, în Belgia, am fost invitat de un diplomat român să-l vizitez la ambasadă, dacă mai rămân, la întoarcere, prin Bruxelles. Cum am rămas, chiar m-am dus să-l văd, că omul era ceva mai spălat decât mitocanii care umpleau pe vremea aia şi ambasadele noastre, cu costumele lor prost croite, modelul regimului, un fel de Armani invers. Acolo, după ce s-au uitat la mine printr-o ferestruică mică-mică vreo nu ştiu câţi inşi, miraţi că bate cineva la uşa lor şi, mai ales, că vorbeşte româneşte, „nu cumva să fie vreun transfug”, personajul de mai sus m-a primit într-un salon, unde a apărut şi un alt diplomat, mai „pe linie”. Cum celălalt, gazda, ca să zic aşa, îmi vorbea cu „domnule”, acela s-a crispat deodată şi a întrebat, foarte vexat, dacă e vorba de un tovarăş sau de... A fost liniştit şi pe urmă am rămas şi eu tovarăş, evitând, în ce îi privea, apelativul, mai ales că urma să mă întorc în ţara tovarăşilor.

Scăderea politeţei până la dispariţie, afişarea unor maniere lipsă, semne ale mitocăniei, erau bine privite în anii aceia şi oricât te-ai fi prefăcut practicând în public mitocănia, cu timpul, care a fost destul de lung, să o recunoaştem, e drept numai din punctul de vedere al unei vieţi de om, nu şi al istoriei, ajungeai să ţi le însuşeşti şi aşa rămâneai. Aşa au rămas mulţi concetăţeni de-ai noştri, i-am auzit strigând, cum îşi mai aduc aminte azi mulţi, „moarte intelectualilor!”, „noi muncim, nu gândim!”, în ianuarie 1990, iar în iunie acelaşi an, trebuia să te fereşti să apari în faţa minerilor dacă purtai ochelari sau fustă scurtă, fiind imediat identificat(ă) ca intelectual(ă) şi luat(ă) la tărbăceală, după cum fusese ordinul. Pentru că ăştia, intelectualii, munceau ei, ce-i drept, dar şi gândeau, oroare pentru noul-vechi regim.

Manierele elegante s-au mai păstrat ele cumva ici-colo, în medii care se fereau de luminile rampei comuniste, dar masele au fost educate în spiritul mitocăniei. Şi numai acest brânci mai trebuia pentru nişte mulţimi şi aşa înclinate spre libertatea de expresie a mitocanului, astfel încât, azi, când ne întâlnim cu el, cu mitocanul, atât de des prezent pe trotuare, prin autobuze sau tramvaie, troleibuze, e mai bine să ne facem că nu-l auzim înjurând sau urlând la mobil, că din ăsta au cu toţii. Măcar pe mitocanii politici îi poţi evita schimbând canalul la televizor.

Mitocaniada începută demult şi continuată cu succes social în anii regimului, totuşi, trecut, continuă azi dezinvoltă ca totdeauna, fiind o formă difuză de mineriadă.