Papagalii sunt nişte păsări foarte simpatice, cu figurile lor ciudate şi parcă pregătite tot timpul să te ia peste picior. Ba unii dintre ei chiar şi vorbesc. Sigur, vorbirea lor e mecanică, repetă cuvinte pe care le-au învăţat de la stăpânii lor, oamenii, sau pe care le-au auzit repetate de aceştia şi de vizitatorii lor, pe vremea când se mai putea avea vizitatori, adică înainte de pandemie. Nu toate speciile de papagali sunt la fel, nu toate speciile dau şi vorbitori.

Cu toate că vorbesc, papagalii, se pare, nu prea gândesc, vorbirea lor fiind una – cum spuneam mai sus – mecanică. Sau, în orice caz, nu gândesc aşa cum o facem noi, sau, mă rog, unii dintre noi. Din cauza asta, poate, prin şcolile de altădată se foloseau expresiile „a învăţa papagaliceşte” sau „nu repeta ca un papagal”.

Dar, în timp, cei care am auzit aceste expresii prin clasele primare, am constatat cu uimire (sau fără) că sunt şi oameni, şi încă destui, care se comportă oral asemenea acestor păsări exotice. Auzi adesea, repetate aproape cuvânt cu cuvânt, ştiri şi comentarii de pe la posturile de televiziune înfiinţate tocmai pentru acest tip de privi-ascultător. Dacă ăia le spun că toţi politicienii sunt la fel, că toţi se îmbogăţesc pe spinarea noastră, îi auzi repetând aceste informaţii, fără să se întrebe dacă n-o fi, totuşi, vreunul care să iasă din rânduri. Dacă ăia le spun că Monica Macovei şi Kövesi (scuzaţi exprimarea prea familiară, dar e un citat) s-au îmbogăţit fiind în funcţii înalte în stat, auzi repetată până la saţietate această informaţie. Dacă ăia le spun că numai guvernul liberal e de vină pentru răspândirea virusului chinez, papagalii umani repetă fără să le treacă măcar prin minte că s-ar putea să nu fie tocmai aşa.

Papagalii, păsări sau oameni, nu gândesc. De ce s-o facă, dacă li se dă totul de-a gata, în gură? Mă rog, la păsări e, totuşi, altfel, creierul lor, se pare, n-a fost creat pentru prea multe gânduri şi idei, în afară de cele elementare. Dar la oameni? Ei, la oameni e altceva, prin neexersarea gândirii independente de televiziuni sau zvonuri colportate pe la scările de blocuri, creierul care era, totuşi, făcut ca să gândească de capul lui sau, mă rog, de capul în care este plasat, prin neexersarea acestei funcţii, zic, din comoditate, din grabă sau cine ştie de ce, obiceiul dispare şi se instalează ceea ce aud de la persoanele care trec drept autorităţi în materie de politică, mai ales de politică, pentru că aici bat toate televiziunile, să-şi creeze papagalii proprii, care să le repete cu o asiduitate demnă de cauze mai bune inepţiile. Căci, trebuie să o spun, papagalii preferă inepţiile, astea le sunt mai accesibile şi apoi vin de la unii care se pretind oameni asemenea lor, papagalilor.

Degeaba îi răspunzi unui papagal aşezat pe o stinghie, în colivia lui, că e altfel decât strigă el, o să continue să repete aceeaşi formulă învăţată şi pe care numai moartea i-o poate scoate din cap. Degeaba încerci să-i dai argumente logice, de domeniul evidenţei, unui papagal uman, că el o să repete mereu ce i-a spus lui unul sau altul dintre analiştii cumpăraţi de cutare televiziune. Într-o carte apărută acum aproape 70 de ani, Fahrenheit 451, a scriitorului american Ray Bradbury, există un avertisment, care i se dă unui personaj, că televiziunea îi va ţine loc de minte. Cartea a apărut în 1953, iar noi, iată, suntem deja acolo, în 2020. Deconectarea funcţiei numite gândire a început, de fapt, demult şi la noi. Regimul comunist chiar asta şi urmărea. Spălarea creierului, cum se numeşte operaţia aceasta, se practica nu doar în puşcăriile comuniste, unde se folosea varianta hard, ci şi, puţin doar mai soft, afară, în aşa-zisa libertate. Trebuia să ai iluzia că gândeşti, repetând doar frazele lemnoase ale documentelor de partid, fără alte completări sau argumente. Doamne fereşte să vrei să argumentezi cumva logic, că imediat erai clasat ca duşman al poporului, care devia de la linia partidului. Care, ea, linia asta, îşi putea permite să şerpuiască, dar tu, cetăţean, nu aveai voie să o faci decât când se dădea indicaţia preţioasă. Papagalii de partid şi de stat erau atunci nenumăraţi, îi vedeai şi-i auzeai încă din şcoli, erau secretari de UTC sau, mai devreme, preşedinţi de detaşament de pionieri. Pe urmă procesul a continuat, obiectivul fiind papagalizarea întregului popor. Fireşte că ei, cei care o practicau, nu spuneau aşa, dar ce dracu’ altceva urmărea învăţământul de partid, obligatoriu peste tot, în şcoli, în instituţii, în fabrici şi uzine, vorba aia?

Cei care au crezut că papagalizarea nu a reuşit s-au înşelat, ceea ce se ştie deja de mult. Când cu revoluţia din decembrie 1989, toţi cei care se bucurau erau siguri că întregul popor, acelaşi care fusese papagalizat zeci de ani la rând, o fi fiind la fel de bucuros. Dar n-a fost să fie, papagalii erau mai numeroşi decât cei care gândeau, puţin dezorientaţi, dar numai până li s-a oferit surogatul de gândire cu care fuseseră îndopaţi înainte de revoluţia asta. Era ca şi cum bietele gâşte îndopate cu de-a sila ar sta deodată cu ciocurile deschise, aşteptând să li se bage pe gât dopurile de hrană în exces, atunci când cei care le îndoapă de obicei fac şi ei o pauză. Gâştele nu erau însă gâşte, de data asta, ci papagalii creaţi de regimul comunist. Culmea este că şi aceia care nu au prins învăţământul de partid şi nici regimul comunist papagalizator, din comoditate sau din lipsă de instrucţie suficientă, s-au repezit să inhaleze gazul asfixiant pentru creier al formulelor de-a gata şi toate împotriva celor care ar fi încercat să schimbe ceva într-un stat stăpânit şi muls până atunci de aceia care ar fi trebuit să-l administreze corect.

Aşa se face că avem azi, de jur împrejurul nostru, o mulţime de papagali care repetă mecanic formule stupide şi neargumentate, încât degeaba te fereşti să le auzi de la sursă, ei, împrejmuitorii, devin sursele. Nu le vei repeta dacă nu ţi-ai pierdut uzul raţiunii, dar undeva, în creierul tău, ocupând un neuron sau mai mulţi, fie el/ ei şi indignaţi, vor sta ascunse şi acele formule pe care ţi le repetă papagalii.