Nu ştiu dacă ne vine din istoria recentă sau din cea ceva mai veche ceea ce moştenim, generaţie de generaţie. Toate aceste direcţii greşite şi nu o dată ilogice în care sunt îndreptate judecăţile multora dintre semenii noştri, de la cei situaţi în funcţii aşa-zise de răspundere şi până la cei umili, simplii cetăţeni, vorba cuiva. Căci de câte ori încerci o observaţie pornită din respectarea unui principiu, nu spun a vreunei legi, că de asta se mai teme cetăţeanul, simplu sau nu, român, aceasta este întâmpinată cu ostilitatea generată de falsa impresie că se referă doar la cazul particular în cestie. Prea puţini dintre noi sunt capabili să se detaşeze de propriile opţiuni sau înclinaţii, nu o dată provenite din interese necurate. Şi încă n-am ajuns la zona gri a corupţiei generalizate, căci ne referim doar la o parte a societăţii care se bazează pe relaţii, să zicem, mai spălăţele, cum se spunea cândva.

Cândva, demult, cred că am mai evocat această întâmplare din tinereţea mea petrecută, din păcate, sub totalitarismul comunist, foarte de dimineaţă, pe la patru şi ceva, vara (pe-atunci nu existau „ora de vară” şi, deci, nici „ora de iarnă”), mă aflam într-un compartiment de tren împreună cu tatăl meu, magistrat de profesie, aruncat spre periferia profesiunii poate tocmai de formaţia sa din alte vremuri. Mai erau, vizavi de noi, doi ofiţeri ai armatei populare. Când a venit controlorul să ne vadă biletele, a tras un „să trăiţi!” în direcţia ofiţerilor şi ni s-a adresat direct nouă, civililor, cu „biletele, vă rog”, sau era deja era „legitimaţiilor de călătorie”, nu mai ţin minte. I le-am arătat, iar tatăl meu mi-a spus, pe urmă, de altfel convins că ofiţerii, nişte mârlani aroganţi, nu vor înţelege că despre ei e vorba, ceva de genul: o singură excepţie de la lege deschide calea ilegalităţilor. Am înţeles atunci, vai, ce mulţi ani au trecut!, o regulă a statului de drept pe care, nici azi, nu şi-au însuşit-o prea mulţi cetăţeni, acum liberi, ai democraţiei în care trăim. Cineva, pătruns de spiritul acelui tip de relaţii, ar fi replicat, poate, „hai, domnule, ce lege, că se cunoşteau, ei făceau naveta de cine ştie cât timp, ce atâta corectitudine!”. Replica asta, din păcate, e valabilă până în ziua de azi, 22 iulie 2021, în toiul verii şi al democraţiei româneşti.

Altădată, mult mai aproape de anii noştri, ba chiar dincoace de regimul comunist, un cunoscut critic literar se indigna că un poliţist îl oprise pe un şi mai cunoscut artist, aflat în trafic, pentru o greşeală pe care acesta o făcuse la volan. Ba mai mult, criticul îşi continua afirmaţia cu o frază ce s-ar fi dorit o susţinere teoretică. Degeaba i-am replicat că aici se încalcă însuşi principiul democratic al egalităţii, care vrea să zică doar egalitate în faţa legii, căci de alta nu poate fi vorba, criticul a rămas convins că, de fapt, „aveam ceva” cu artistul respectiv, ceea ce nu era adevărat, căci eu susţinusem doar principiul, nu şi amendarea cetăţeanului artist, care rămânea la alegerea poliţistului ce-l oprise.

Odată, nu atât de demult, în „anii noştri”, mă aflam într-un troleibuz bucureştean şi am observat cum un june brunet se tot uita spre poşeta întredeschisă a unei doamne din faţa lui. Era un june spilcuit, în accepţia mahalalei, însoţit de o fată, şi ea cam la fel. A observat şi el că-l observ, s-a uitat intens la mine, apoi a dat să întindă mâna spre poşeta din faţa lui. Atunci nu m-am mai putut abţine şi i-am strigat doamnei ceva, voalat, de genul „de ce nu vă aşezaţi pe locul liber din faţa dumneavoastră?”, iar ea, surprinsă şi neînţelegând aluzia, s-a mişcat şi i-a mutat poşeta de sub nas tânărului profesionist. Când am coborât, a coborât şi hoţul după mine, insultându-mă şi încercând să mă scuipe, iar un cetăţean care văzuse totul s-a amestecat şi el invocând cumva poliţia, în sensul că ce mă bag eu, e treaba poliţiei. Dar poliţia nu era acolo, cum nu poate fi peste tot! Însă logica cetăţeanului nu bătea atât de departe. Aceeaşi scenă am trăit-o şi cu alţi pickpockeţi, în aceeaşi staţie, la Foişorul de Foc, altădată. Reacţia acestor personaje anti-sociale, cum se spune azi, nu este decât împingerea la extrem a reacţiei soft a intelectualului care spune „ce-ai cu el, domnule?!”. Adică pickpocketul spune, în limba lui împleticită şi rudimentară: „de ce nu mă laşi să-mi fac meseria?”, nici prin cap netrecându-i că e vorba de o lege pe care o calcă şi poate că-şi imaginează că, de fapt, ai vreo legătură cu persoana pe care se pregăteşte să o prejudicieze. Pentru că altceva nu poate înţelege. Bun, el, la pregătirea lui, să zicem că e normal să nu priceapă, dar cel instruit ceva mai mult, ba chiar presupus educat?

Exemplele se pot înmulţi şi se poate trece de aici la mica mită care împestriţează relaţiile noastre cu funcţionarii de stat, mai ales cu cei de stat, dar nu o dată şi cu cei mai, ca să zic aşa, „particulari”. Care mică mită se face tot mai mare, pe măsură ce avansezi pe treptele ierarhiei sociale, ajungându-se acolo unde ştim deja că se poate ajunge, la sumele enorme cu care este prejudiciat statul, dar şi la prejudiciul principial administrat societăţii, sau, mai exact, calităţii acesteia.

Trăim într-o lume pestriţă, cu oameni de toată mâna, cum se spunea cândva, când limba avea şi nuanţe şi culori, cu pregătiri dintre cele mai diverse, dispuşi să facă concesii de la lege şi de la principii, dacă interesele lor o cer. În piesa lui Caragiale (O scrisoare pierdută, dacă nu-şi mai aminteşte cineva) era vorba despre „interesele partidului”, iar acest tip de interese de grup sau, pur şi simplu, de rudenie, nu este decât modelul celor de mai sus, adică de partid, care, la rândul lor, şi ele merg pe aceeaşi cale, călcând în picioare cu dezinvoltură orice principiu sau lege. Vorba fiului celui cu interesul partidului, „tatiţo, o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”! Şi, vai, o societate fără principii poate degenera în orice altceva, căci tocmai principiile şi apoi legile sunt cele care susţin această ţesătură foarte fină care generează o societate, alături de solidaritate. Or, solidaritatea, şi ea, este înţeleasă pe dos; apropierea de cineva care calcă legile, necum principiile, numită îndeobşte complicitate, la noi este ţinută la mare cinste sau măcar la suprafaţă, fără nicio ezitare.

Frumoase moşteniri din bătrâni! Frumoase obiceiuri care duc la ruina unei societăţi şi la metamorfozarea unei societăţi civile în populaţie, aşa cum de atâtea ori s-a observat.

Păi să nu-i dai dreptate celui cu „democraţia originală”!?